Deschide-ţi sufletul spre mine… ok, gata, e deajuns.Sau mai bine deschide-ţi doar sutienul, că ştii că mereu mi se împleticesc degetele în „moş şi babă” şi timpul începe să stea pe loc şi ultima dată ţi-am plesnit şi o bretea peste umăr şi te-a durut şi ţi-a cam pierit cheful. Că doar ţi-am mai zis de cîteva ori să nu ţi-l mai pui cînd ieşi din casă cu mine. Poate trece vecinul de la doi pe lîngă noi şi zăboveşte cu privirea trei secunde în decolteul tău şi am şi eu un motiv real să-i trag una-n bot, că mereu ajunge înaintea mea de la servici şi-mi ia locul de parcare.

*

– Iubita, iubita, ia uite ce ţi-am adus, îţi strigă domnul tău din hol în timp ce se chinuie să-şi dea jos adidaşii fără să descheie şireturile.

Şi tu arunci pisicul din braţe, sari grăbită din fotoliu, te împiedici de acelaşi pisic care o ia înaintea ta spre uşă, amîndoi ajungînd cu ochi mari şi umezi, plini de curiozitate.

Domnul zîmbeşte la tine cam sinistru, cu jumătate de dinţi şi o mînă la spate şi-n ochi are o licărire pe care i-ai mai văzut-o doar în noaptea aia cînd s-a întors acasă de la un bar cu streaptease.

– De unde vii? În mintea ta eşti convinsă că tot prin asemenea baruri a pierdut vremea şi ţi-a adus şi ţie biscuitele cu ciocolată servit la cafea.

– De la servici. Stai să-ţi zic. Am făcut pană pe drum. Am parcat maşina… şi să vezi… exact acolo era un sex shop. Adică la parterul unui bloc, unde am parcat. Zău că nu ştiam că avem un astfel de magazin în cartier.

Îţi mai vine inima la loc şi te gîndeşti că la spate are lenjerie intimă împăturită în formă de trandafir. Tot e bine, că flori naturale n-ai mai primit de la cununia civilă.

– Uite, am luat… o pereche de cătuşe. Şi întinde mîna repede spre tine să-ţi arate minunea de cadou din oţel inoxidabil.

Pe tine deja te-au tăiat căldurile, ţi s-au încleştat dinţii şi te holbezi cu ochii mari şi goi la domnul din hol.

– Hai mă iubita, de ce reacţionezi aşa? Mă gîndeam să experimentăm şi noi ceva nou.

Iar tu în continuare nu poţi articula nici un cuvînt pentru că te gîndeşti la cartea aia de Stephen King pe care tocmai ai citit-o. Eroina e legată cu cătuşe de pat de soţul ei care suferă un atac de cord şi moare şi ea rămîne acolo 2 zile şi trebuie să-şi taie mîna cu un ciob să poată scăpa şi mai era şi un cîine înfometat care se hrăneşte din cadavrul lui şi parcă îl şi vezi pe Bibu, motanul tău, cum îl trage de degete pe domnul care stă fleşcăit şi debusolat în faţa ta.

– Ok, acuma chiar că exagerezi, nu vrei să le folosim, nu le folosim şi gata. Nişte amărîte de cătuşe… parcă cine ştie ce ţi-am cerut.

Cu capul plecat şi umerii căzuţi te retragi în fotoliul tău. Cum să-i explici imaginile de coşmar pe care ţi le-a provocat cadoul lui? O floare, o amărîtă de floare era suficientă să te facă să zburzi prin cameră. Libidoul şi-ar fi dat mîna cu pasiunea, tu cu domnul din viaţa ta şi cu toţii aţi fi smotocit cearceaful de pe pat pentru zece minute întregi. Şi-n loc de asta, el vine gata să te priponească ca pe o vită la păscut.

El între timp lasă cătuşele şi ia motanul în braţe, scărpinîndu-l pe burtă. Pisicul începe să toarcă lăsîndu-se uşor pe spate.

– Fata asta exagerează, nu-i aşa?

Motanul îi răspunde cu un căscat plictisit, făcîndu-l atent cu lăbuţa să continue cu mîngîierile.

– Bă, da zi şi tu ceva, ţi se adresează ţie, nu că l-ar mai interesa răspunsul tău acum, dar nu poate ieşi aşa, pur şi simplu din încăpere.

Tu deja ai degetele în ochi şi-ţi tragi mucii pe furiş, la gîndul că viaţa ta sexuală e moartă pentru cel puţin trei săptămîni de aici înainte. Măcar să vină acum lîngă tine şi să zică că-i pare rău, că a fost o idee proastă şi că ar fi trebuit măcar să te întrebe dacă-ţi place şi ţie, înainte să cumpere… chestiile alea. Dar el stă în mijlocul camerei, cu motanul adormit în braţe, privind un punct fix pe perdea.

– De cînd nu-ţi mai sînt eu de ajuns? reuşeşti să mormăi printre lacrimi.

– Ei, vezi, asta nu-mi place mie la tine, exagerezi. M-ai tot acuzat că nu-ţi spun ce-mi place, că nu mă deschid în faţa ta, că am gînduri ascunse şi nu vreau să ţi le spun. Ţi-aduci aminte cîte seri m-ai întrebat după ce făceam dragoste „la ce te gîndeşti acum?” şi eu ziceam „la nimic” . Ei, uite, la asta mă gîndeam, ca data viitoare să încercăm ceva nou pentru amîndoi.

*

Aveam o vorbă: pune-ţi visele în traistă şi fugi, fugi… bine, poţi să ţi le pui şi într-o sacoşă de unică folosinţă, din aia transparentă, de supermarket, neapărat biodegradabilă, că altfel e posibil să te prindă ecologiştii călare pe biciclete din urmă, să-ţi facă traista guler şi să-ţi rămînă vreun vis în gît.

Reclame

Sînt, de felul meu, o persoană nostalgică. Uneori, cînd merg singură pe străzi, gîndul mă poartă în trecut şi mă trezesc zîmbind coşurilor de gunoi, afişelor din staţiile de autobuz sau, cel mai penibil dintre cazuri, în faţa unor total necunoscuţi. Femeile de regulă îmi întorc priviri ostile şi-şi ating faţa cu mîinile, bărbaţii îmi zîmbesc înapoi un pic jenaţi şi se uită pe furiş spre prohab. Sînt în regulă ambii, nimic măzglălit, nimic descheiat. Doar mintea mea cutreieră.

Defapt asta voiam să spun la începutul textului. Că mi-s nostalgică şi-mi place să scotocesc prin amintiri, ajungînd pînă în primii ani ai copilăriei.

Nu despre ce frumoasă a fost, ce unică, plină de mistere şi poveşti la gura sobei. A cam început să mi se aplece de ppt-urile cu copilăriile noastre de dinainte de ’89, pline de jocuri în faţa blocurilor, cicolata Scufiţa Roşie şi bananele puse la copt pe soba lu’ mamaie. Înainte să-mi săriţi în cap. Copilăria mea a fost minunată pentru că a fost a mea, pentru că am fost un copil iubit, dorit, alintat, protejat şi lăsat de capul lui în aceeaşi măsură. De ce lucruri nu vreau eu să-mi amintesc din acea perioadă:

Îngheţata – aţi mai mîncat de atunci ceva atît de greţos şi fad în acelaşi timp? Bucăţoaiele alea de unt degerat şi şuviţele de gheaţă fără gust, defapt puţin amare de la cacao, abia îmi alunecau pe gît şi de fiecare dată speram ca noua îngheţată pe care o cumpăr să fie altfel. Să se fi greşit compoziţia, să fi avut doar eu ghinion şi restul pachetelor defapt să fi ascuns în ele gustul pe care ar trebui să-l aibă o îngheţată. Ăla pe care l-am aflat după ce s-au încheiat anii de aur.

Caramelele cu cacao. Nu primul dinte (pe ăla mi l-a scos dentistul cu 2 degete), dar pe al doilea, cu o caramea dintr-asta mi l-am scos. Am apăsat, am apăsat cu forţă în încercarea disperată de a o înmuia un pic. Cînd am încercat să-mi descleştez gura… dintele rămăsese înfipt în tableta aia lemnoasă, cu rădăcinile în sus. Dentistul ăla ar fi putut proba metoda mea, poate aşa scăpam de coşmarurile cu doctori care-mi scot maxilarul cu mîinile.

Concentratul de… CH4SO2 – care ştiţi chimie scrieţi o formulă pt ceva toxic – pe care-l băgau în sticla de sifon să iasă un fel de suc de dozator, dar mult mai prost. Numai mamaie ştie ce sperietură a tras cînd am apărut în faţa uşii, roşie la gură şi pe mîini de parcă muşcasem din pisica vecinilor. Mi s-a interzis cu desăvîrşire să mai beau aşa ceva.

Racheta albă. Ştiţi despre ce vorbesc. Serialul ăla în care habar nu mai am ce se întîmpla, dar melodia… mă scuzaţi domnule Ţeicu, n-aveţi nici o vină, dar îmi dă fiori reci şi-n ziua de azi. A fost difuzat la TV de obsedant de multe ori, nu mă mai simt în stare să mă mai uit nici 2 minute acum.

Uniforma şcolară + accesoriile aferente. Nici băieţilor de la serviciile speciale nu le ia atîta timp să se îmbrace cînd pleacă în acţiune, cît îi lua maică’mii să mă îmbrace de şcoală iarna, în clasa a treia. Chiloţi, ciorăpei albi cu talpă, maieu alb de bumbac băgat în ciorăpei, pantaloni matlasaţi cu bretele, pulovăr băgat în pantalonii matlasaţi, sarafan, şorţuleţ, manşete, guleraş, bentiţă cu pampon, căciulă peste bentiţa cu pampon, geacă de fîş, fular, mănuşi şi cisme. Şi în spate GHIOZDANUL cu toate caietele de curat, de murdar, manualele, penarul şi mîncarea pentru pauza mare. Şi da, şcoala era departe şi mergeam singură pe jos. Şi da, exact în pauza aia mică de 5 minute eu trebuia neapărat să mă duc la WC şi automat să întîrzii la ora următoare măcar alte 5 minute cu îmbrăcatul. Şi da, şcoala în sine, am iubit-o nespus de mult.

 

După cum spuneam, o nostalgică.

Cu nodul în gît cît un pepene turcesc, cu inima scofîlcită ca un papuc de casă de la ţară, băscuţa trasă alandala peste urechi, ea înainta prin vînt şi ninsoare mai ceva ca Ana lu’ Manole, pornită să afle răspunsul pe care sufletul ei îl ştia deja – mă înşeală !

„Nemernicu’ , porcu naibii, mincinos nenorocit şi prefăcut crezi că mă poţi duce de nas ca pe o proastă? Nesimţitule, idiot încrezut, fanfaronule! Las’ că vezi tu! Ajung io acolo!”

Cuvintele îi umpleau gura dar nu reuşeau să străbată strîmtoarea dinţilor încleştaţi epileptic şi o luau la vale pe pereţi pînă în stomac unde striveau toţi fluturaşii dragostei de mai ieri.

„’mi-nchizi mie telefonul în nas de 3 ori. De 3 (trei) ori!!! Şi dai mesaj că ai treabă la Restaurant! Deci la restaurant o duci… aia merită adică o mîncare în oraş. Io stau ca proasta acasă şi-ţi fac să mănînci şi… şi p’aia, p’aia o duci la restaurant. Să pari tu galant, să-i aşezi scaunul la masă, să vadă ce cunoscător de vinuri eşti. Ajung io acolo!”

Muşchii gambei îşi cereau dreptul la relaxare din ce în ce mai acut dar nu era timp pentru zăbavă. Ochii abia mai făceau faţă printre fulgii de nea topiţi în lacrimile ce se scurgeau spre buze ca în tabloul ăla cascadă – cel mai kitsch cadou primit vreodată de el, de la mă’sa.

„Mă-ta te-a educat aşa, să nu respecţi femeile, că nici ea n-a avut parte de respect de la tac’tu ăla beţiv şi curvar. Şi tu-i calci pe urme acuma. Nu cumva să rămîi mai prejos. Vezi tu! Ajung io acolo!”

Rămase lipită de zidul Restaurantului ca o muscă pe banda dulce – ademenitoare. Pic, pic, pic un ţurţure încălzit de aburii bucătăriei localului se sfîrşea în creştetul capului ei, pătrundea pînza băscuţei şi se scurgea rece spre ceafă, ridicînd fiecare fir de păr ca într-un cor de aplauze frenetice. Se scărpină cu greu prin material – degetele îngheţate nu voiau să se mişte liber – îşi frecă ochii… minunaţi. Aşa-i spusese el cu o seară înainte, că iubeşte ochii ei minunaţi.

„ Nu trebuia să plîng. Proastă ce sînt. Acum nu reuşesc să văd bine prin geam. Nu pot să intru cu faţa asta în restaurant, dar îl văd io. Cu ce-am greşiiiittt eu ???  O nouă inundaţie de apă fierbinte şi sărată forţă barajul pleoapelor, trecu peste şi se duse pe drumul legii gravitaţiei.

Şi printre ceţuri şi geamuri aburite îl văzu. Relaxat, la cămaşă, zîmbind încrezător în timp ce sorbea cafea la masă cu şeful lui. Buza ei de jos băgă imediat divorţ de cea de sus, mandibula nu mai voia să se aproie de maxilar, fluturii stomacului cîştigaseră războiul de mai devreme iar conştiinţa începuse să bată clopotele.

„Dacă intram? Sînt nebună, ce era să fac… era chiar cu treabă la restaurant. Acuma chiar nu pot intra cu faţa asta. Dragul de el avea dreptate că-s posesivă”.

Picioarele-i obosite o duseră de capul lor acasă. Intră frîntă dar uşurată în hol, îşi aruncă hainele la grămadă pe pat, după care le ridică cu grijă pe fiecare şi le puse la locul lor. Ochii îşi spuneau trista istorie a ultimei ore în faţa oglinzii.

„Tre’ să mă duc să fac ceva cu faţa asta pînă se întorce el acasă. O baie fierbinte sigur mă relaxează…”

 

***

O oră mai tîrziu.

– Iubitaaa, am ajuuuns, strigă el din gol.

– Sînt în dormitor, îi răspunde ea.

– Eşti cam palidă, ţi-e bine?

– Da, n-am nimic.

– Parcă ai şi ochii cam roşii.

– Abia am ieşit de la duş, mi-a intrat clăbuc în ochi, de la şampon.

– Aham. Ce mai avem de mîncare prin frigider? M-a ţinut şeful ăsta să-mi explice ce avem de făcut săptămîna viitoare cît e el plecat. N-a dat nimic de mîncare, o cafea şi-atît. Abia aşteptam să ajung acasă. Ştii, mi s-a părut că te văd o clipă prin geamul restaurantului. Era o fată cu o băscuţă ca a ta.

– Nu eram eu, o altă băscuţă probabil.

În noaptea de 3 spre 4 noiembrie anul ăsta a avut loc un accident rutiero-feroviar. S-a mai întîmplat şi altă dată, nimic spectaculos. N-a explodat nimic, n-a murit nimeni (din fericire), dar o ştire mică despre el s-a scris.

Ştirea aici: http://www.adevarul.ro/locale/slobozia/Slobozia-_Accident_feroviar_la_Fetesti_0_365963860.html

 

Avînd în vedere mica mea experienţă jurnalistică, presupun că evenimentele au decurs cam aşa.

La o oră destul de matinală, telefonul unui reporter sună strident pe ritmul „dansul pinguinului”. <<Pula mea… la ora asta…>>

– Da! Răspunse încercînd să se dezmeticească.

– Ce faci, bă, dormi? Scoală, c-ai un accident proaspăt pe ţeavă, să-l băgăm repede la ştiri.

– Morţi, răniţi? E aşa de primă pagină?

– Ehhh, n-a murit bă nimeni, da’ mai faci şi mofturi acu’? Ş-aşa nu se-ntîmplă nimica în oraşul ăsta. Scoală şi scrie şi tu două rînduri ce mi-a dictat nea Nae, poliţistul, că el a fost de tură azi noapte.

– Ho mă, că mă scol acuma. Zi-i ce-a fost acolo.

– Un bou cu un TIR cu lemne a trecut pe la barieră cînd trecea şi acceleratul de Constanţa şi s-a făcut praf. Hahahaaa, culmea ăla constănţean, şoferul, de 34 de ani. S-a lins pe bot de permis.

– Şi-atît? Pe cine dracu interesează mă ştirea asta? Maşini lovite de tren sînt la tot pasul.

– Păi, mai bagă şi tu de la tine, că d’aia eşti reporter şi io doar aduc informaţia. Că dacă ştiam io să scriu, scriam io. Na, bagă şi tu că s-au stricat două vagoane, c-a intrat lumea-n panică, au căzut buştenii din maşină şi s-au chinuit ăştia pînă dimineaţă să-i adune din drum… Pula mea, ce vrei să-ţi mai zic, că doar n-a fost vreo catastrofă.

– Bine mă, hai mă duc să scriu articolul, am şi-o poză mai veche de la o deraiere sau accident, iese ceva de social acolo. Hai, să trăieşti, sănătate!

 

Într-adevăr acceleratul „de Constanţa” a lovit un TIR încărcat cu buşteni, pe trecerea de cale ferată, mecanicul făcînd tot posibilul în condiţii de ceaţă să frîneze la timp şi să evite impactul. Nu ştiu cît de avariate au fost cele două vagoane şi cît de panicaţi călătorii, dar locomotiva s-a ales cu toate geamurile sparte şi tabla îndoită, mecanicul cu serioase tăieturi pe faţă, picioarele strivite de metale şi multe vînătăi, fiind scos de echipa de intervenţie din cabina distrusă a locomotivei.

Într-o altă ordine de idei, înţeleg (parţial) ideea de a umple pagina cu ceva (mă refer aici la fotografia din arhivă) atunci cînd e vorba de un ziar de provincie, tipărit pe hîrtie, că ai oră limită de trimis calcul la tipografie şi nu se mai întîmplă nimic notabil şi-ai rămas cu spaţiu gol în pagină. Dar cînd e vorba de o ştire pe net, care mai e problema? Cititorii de ştiri on-line nu-şi pot imagina şi singuri cum arată priveliştea după un impact între un tren de călători şi-un TIR?

Aaaa şi încă o chestie. Se pare că TIR ul ar fi rămas cu roţile blocate între şine în timp ce traversa trecerea, avînd timp să reacţioneze la semnalele sonore ale trenului şi să iasă la timp din cabină. Nu se ştie în ce stadiu de panică e şoferul căruia o să i se impute şi TIR ul şi locomotiva, a rămas şi fără permis de conducere, deci fără servici.

O dimineaţă oarecare, cu ceva soare în plus, mă îmbie să-mi las acasă faţa morocănoasă de zi cu zi, să mă aranjez… ei nu chiar la patru ace, dar trei aveam şi să zburd spre servici.

La Plaza Mall, în staţia eternului 41, acelaşi balamuc matinal cu care ne-am obişnuit cu toţii, nu-i aşa?… Urc, undeva mai la capătul tramvaiului, urc – adică păşesc pe cea de-a doua treaptă şi zic mercic în gînd că uşile se închid în spatele meu, nu în faţă.

Mă uit, stînga – dreapta, poate, poate mai există ceva spaţiu de valorificat. Nimic. Eram încadrată de 3 domni. Cu unul mă potriveam bine la spate, faptul că eu stăteam cu o scară mai sus, mă aducea perfect într-o anume poziţie din Kamasutra şi în lateral, un domn foaaarte slab, după cum am putut analiza în atîta timp, tot trăgea de pantaloni în sus, jenat sau poate nu, că aveam gura la vreo 10 cm de scula (mă iertaţi) lui. Vreo 3 staţii m-am tot amuzat gîndindu-mă la reacţiile mele şi ale participanţilor în trafic dacă… vorba ’ceea… apărea vreo erecţie matinală între noi. N-am ajuns la nici o concluzie, nu ştiu ce aş fi făcut, nici eu nici ceilalţi. Cel de pe treapta cea mai de sus, a avut inspiraţia de a-şi pune o borsetă între fundul lui şi profilul feţei mele.

Cînd am coborît la Crîngaşi, doar pentru a face loc şi altora să se dea jos, la reurcare m-am luptat să trec de scară şi să intru pe culoar. Moment artistic. Următoarele 3 staţii le-am mers în poziţie de balet, adică talpa unui picior dreaptă şi cealaltă perpendiculară pe ea, că dreaptă nu mai avea loc, ţinută galant de pe după un umăr de un alt domn (celor 3 colegi de „scară” le pierdusem urma între timp) care probabil nu apucase să lase ambele mîini în jos în timp util şi-l prinsese aglomeraţia cu un braţ ridicat, conversînd la telefon cu prietena dînsului „da, iubi… în tramvai… da… da… te sun mai tîrziu…te pup… moa, moa, moa”. Ne-am zîmbit. Destinul ne lipise unul de celălalt mai ceva ca Poxipolul. Ne-a dezlipit pe la Turda, el rămînînd cu cămaşa udă, eu cu cele „trei ace” făcute vraişte, moralul la pămînt şi-o căruţă de nervi. Pînă la Mihalache m-am chinuit să mă des-şifonez, să ajung măcar cu „un ac” la birou.

Aaaaa v-am mai povestit cum e aia cu „ o zi obişnuită la biou” ?

https://amyofbedlam.wordpress.com/2009/04/23/metoda-de-enervare-rapida-intr-o-zi-obisnuita-la-birou

Just relax

Domnul Ionescu tocmai îşi perpelea doi cîrnăciori uşor afumaţi într-o crăticioară pe aragazul vechi, rămas „al lui” după divorţul de acum 3 ani, cînd auzi un ciocănit discret la uşa din faţă a apartamentului semidecomandat, cu 2 camere.

Mută cratiţa de pe foc pe un suport metalic şi se duse grăbit să deschidă. Probabil e vecinul de dedesubt, deranjat de zgomotul pe care-l făcuse în urmă cu cîteva ore, cînd, încîntat de apariţia celei de-a 18-a compilaţii de manele, dăduse sonorul combinei Panasoanyc la maxim.

Deschise uşa şi rămase un pic surprins. În faţa lui, un domn foarte bine îmbrăcat, cu freză impecabilă şi un aer britanic se înclină abia perceptibil şi-i spuse „bună seara”, accentul trădîndu-i în schimb naţionalitatea română.

– Îmi cer scuze de deranj, sînteţi primul care-mi deschide uşa, vreau să vă răpesc doar 10 minute. Promit că nu vă reţin din treburi, continuă străinul. Mă numesc Popescu, Lazăr Popescu.

Din obişnuinţă îi întinse mîna străinului, dînd noroc, bînguind:

– Ionescu, Vasile Ionescu. Intraţi, intraţi.

Îi făcu loc pe holul strîmt şi-l ajută să-şi atîrne haina în singurul cui rămas întreg în cuier.

– O să încerc să fiu succint. Eu vin din viitor. Nu foarte depărtat, un viitor pe care s-ar putea să-l simţiţi şi dumneavoastră peste 20 de ani.

„Fir-aş al dreacu, la ce nebun am dat drumul la mine-n casă” gîndi domnul Ionescu, încercînd să se stăpînească, nu cumva să se prindă străinul că îi e frică, poate are vreo armă pe sub hainele alea dichisite.

Uită de cîrnaţi, se duse la frigider şi scose o sticlă de bere de 2 litri, aduse două pahare şi turnă în ele, unul întinzîndu-l străinului, pe celălalt dîndu-l pe gît din cîteva sorbituri. Simţi că se mai calmase puţin.

– Domnule Ionescu, eu sînt savant, am studiat fizica, matematica, astrologia, horoscopul şi chiromanţia. Totodată sînt şi om de afaceri.

– Aha… începu să-şi umple cu grijă al doilea pahar de bere.

– Spre sfîrşitul anului 2010, guvernul ţării noastre va emite o lege, prima în lume de acest gen, care va duce la schimbări sociale de mare importanţă pentru întreaga omenire. Este vorba de legea privind taxa pe mîncarea fast food.

Domnul Popescu făcu o pauză şi oftă prelung. Domnul Ionescu îşi termină de băut al doilea pahar cu bere, calmîndu-se de tot, înţelegînd că e vorba de un nebun paşnic, persecutat de nevastă şi care şi-a luat lumea-n cap într-o bună zi.

– Studiile la nivel european demonstraseră negru pe alb că devenisem un continent de graşi şi pămîntul nu mai putea să ne susţină. Dacă continuam în acest ritm, riscam să transformăm Europa într-o mare groapă, plină cu slănină. Aşa ceva era inadmisibil.

Mijloacele de transport în comun erau insuficiente pentru că puţini oameni ocupam foarte mult spaţiu, ajungeam cu întîrziere la servici unde devenisem lenţi, nu mai dădeam productivitate, ni se făcea foame din 2 în 2 ore şi luam pauze pentru sandwich-uri, companiile dădeau faliment pe capete şi numărul de şomeri creştea continuu.

Mobilierul din sălile de teatre şi cinematografe a trebuit modificat după noile noastre proporţii, în urma revoltei populaţiei ce refuza să plătească 2 bilete de persoană (deşi, e adevărat, ocupam locul a două persoane, pe două scaune). Sălile mari au reuşit să supravieţuiască, cele mici în schimb, fără sprijin financiar din partea statului, ocupat cu campania anti-fast-food, suggar&salt şi-au închis repede porţile, spaţiile fiind cumpărate la preţ de nimic de firme de croitorie italiene şi turceşti, care se dezvoltau văzînd cu ochii, producînd haine XXXXXXXL.

Oamenii se învîrteau cu greu în lumea lor mică şi circulară, aveau ambiţii mici, dar una peste alta, erau graşi, proşti şi fericiţi.

Ce să zic, cînd în sfîrşit s-a votat legea, nu i-am acordat mare importanţă, dar în timp am observat cum copiii noştri deveneau apatici, nu mai aveau chef de joacă, nici de şcoală şi nu se mai bucurau decît atunci cînd ne permiteam să-i ducem (o dată pe lună, e drept) la un restaurant fast food gen Mc. Gonads, Pizza Hot… înţelegeţi ce zic. În scurt timp, aceste localuri au început să-şi restrîngă ariile de extindere, defapt au închis multe din sediile vechi, trebuind să facem plinul la maşină să putem ajunge la unul din ele. Între timp, alte guverne au venit cu noi idei, de a impozita toate dulciurile, sucurile ce conţineau zahăr, alimentele cu sare şi în general toate alimentele care conţineau acizi graşi. Pentru binele nostru, al cetăţenilor, se spunea. După doi ani de astfel de cură, rar mai întîlneai pe străzi o persoană supraponderală, bineînţeles datorată problemelor legate de glanda tiroidă sau alte complicaţii medicale.

Am început să avem loc iarăşi în mijloacele de transport în comun, putînd chiar depăşi cu 20% capacitatea autovehiculului, lucru prost pentru regiile de transport care-şi achiziţionaseră mai multe trolee, autobuze, tramvaie care acum se plimbau prin oraş purtînd două, trei stafii adîncite în scaune. S-a trecut la scumpirea biletului de călătorie pentru a susţine numărul mare de mijloace de transport, lucru care i-a determinat pe cetăţeni să se deplaseze pe jos, cei care aveau treabă în direcţia în care bătea vîntul, avînd reale şanse de a ajunge mai repede decît cu autobuzul.

Sălile de cinema şi teatrele au dat faliment cu toatele. Cui îi mai ardea de vizionat filme cînd abia puteau ţine ochii deschişi de oboseala cronică ce-i cuprinsese în ultima vreme? Şi ce actori îşi mai puteau ţine minte rolurile pe care să le şi prezinte în forţă pe scene, cînd toţi arătau ca umbra lui Ştefan la Cozia?

Firmele de croitorie au mai rezistat puţin pînă cînd au realizat că dintr-un metru de material dublu lat puteau croi un costum deux pieces pentru femei pentru care nu se inventase număr de măsură pe şabloane.

– Ok, ok, am înţeles ideea îl întrerupse în sfîrşit domnul Ionescu, plictisit de turuiala apocaliptică a musafirului său. Şi tu ce vrei de la mine acum? Să omor pe cineva din guvern să nu mai dea ăştia legea asta cu mîncarea?

– Nu, nu domnule Ionescu. După cum spuneam la început, sînt savant şi om de afaceri. Am inventat o maşină de călătorit în timp pentru a face trafic cu dulciuri şi mîncare de fast-food. Vreau să-ţi propun să fi partenerul meu de afaceri. Mai avem timp suficient pînă în toamnă să punem pe picioare un super-market în timpul meu, specializat doar pe asemenea produse. Gîndeşte-te ce lovitură pe piaţă ar fi, să vînd produsele cu preţurile de acum 20 de ani, adică de acum. Gîndeşte-te la oamenii aceia, domnule Ionescu, i-am putea face din nou un pic mai fericiţi…

– Păi…

– Nu-mi daţi un răspuns acum. O să revin mîine, gîndiţi-vă bine la ce v-am propus. O seară bună în continuare.

Se ridică din fotoliul, sorbi cîteva guri din berea deja încălzită în pahar şi ieşi.

„Să-mi bag… mi s-au răcit cîrnaţii în cratiţă cu ăsta”. Mai turnă nişte bere în pahar şi dădu drumul combinei să cînte. Decît om bogat cu inima rea, Mai bine sărac că-i mai bine aşa, Că pe lumea asta cum trec zilele, Rămîn numai faptele … începu să fredoneze uşor în timp ce-şi puse la loc cîrnaţii la perpelit.