simple things


Cu nodul în gît cît un pepene turcesc, cu inima scofîlcită ca un papuc de casă de la ţară, băscuţa trasă alandala peste urechi, ea înainta prin vînt şi ninsoare mai ceva ca Ana lu’ Manole, pornită să afle răspunsul pe care sufletul ei îl ştia deja – mă înşeală !

„Nemernicu’ , porcu naibii, mincinos nenorocit şi prefăcut crezi că mă poţi duce de nas ca pe o proastă? Nesimţitule, idiot încrezut, fanfaronule! Las’ că vezi tu! Ajung io acolo!”

Cuvintele îi umpleau gura dar nu reuşeau să străbată strîmtoarea dinţilor încleştaţi epileptic şi o luau la vale pe pereţi pînă în stomac unde striveau toţi fluturaşii dragostei de mai ieri.

„’mi-nchizi mie telefonul în nas de 3 ori. De 3 (trei) ori!!! Şi dai mesaj că ai treabă la Restaurant! Deci la restaurant o duci… aia merită adică o mîncare în oraş. Io stau ca proasta acasă şi-ţi fac să mănînci şi… şi p’aia, p’aia o duci la restaurant. Să pari tu galant, să-i aşezi scaunul la masă, să vadă ce cunoscător de vinuri eşti. Ajung io acolo!”

Muşchii gambei îşi cereau dreptul la relaxare din ce în ce mai acut dar nu era timp pentru zăbavă. Ochii abia mai făceau faţă printre fulgii de nea topiţi în lacrimile ce se scurgeau spre buze ca în tabloul ăla cascadă – cel mai kitsch cadou primit vreodată de el, de la mă’sa.

„Mă-ta te-a educat aşa, să nu respecţi femeile, că nici ea n-a avut parte de respect de la tac’tu ăla beţiv şi curvar. Şi tu-i calci pe urme acuma. Nu cumva să rămîi mai prejos. Vezi tu! Ajung io acolo!”

Rămase lipită de zidul Restaurantului ca o muscă pe banda dulce – ademenitoare. Pic, pic, pic un ţurţure încălzit de aburii bucătăriei localului se sfîrşea în creştetul capului ei, pătrundea pînza băscuţei şi se scurgea rece spre ceafă, ridicînd fiecare fir de păr ca într-un cor de aplauze frenetice. Se scărpină cu greu prin material – degetele îngheţate nu voiau să se mişte liber – îşi frecă ochii… minunaţi. Aşa-i spusese el cu o seară înainte, că iubeşte ochii ei minunaţi.

„ Nu trebuia să plîng. Proastă ce sînt. Acum nu reuşesc să văd bine prin geam. Nu pot să intru cu faţa asta în restaurant, dar îl văd io. Cu ce-am greşiiiittt eu ???  O nouă inundaţie de apă fierbinte şi sărată forţă barajul pleoapelor, trecu peste şi se duse pe drumul legii gravitaţiei.

Şi printre ceţuri şi geamuri aburite îl văzu. Relaxat, la cămaşă, zîmbind încrezător în timp ce sorbea cafea la masă cu şeful lui. Buza ei de jos băgă imediat divorţ de cea de sus, mandibula nu mai voia să se aproie de maxilar, fluturii stomacului cîştigaseră războiul de mai devreme iar conştiinţa începuse să bată clopotele.

„Dacă intram? Sînt nebună, ce era să fac… era chiar cu treabă la restaurant. Acuma chiar nu pot intra cu faţa asta. Dragul de el avea dreptate că-s posesivă”.

Picioarele-i obosite o duseră de capul lor acasă. Intră frîntă dar uşurată în hol, îşi aruncă hainele la grămadă pe pat, după care le ridică cu grijă pe fiecare şi le puse la locul lor. Ochii îşi spuneau trista istorie a ultimei ore în faţa oglinzii.

„Tre’ să mă duc să fac ceva cu faţa asta pînă se întorce el acasă. O baie fierbinte sigur mă relaxează…”

 

***

O oră mai tîrziu.

– Iubitaaa, am ajuuuns, strigă el din gol.

– Sînt în dormitor, îi răspunde ea.

– Eşti cam palidă, ţi-e bine?

– Da, n-am nimic.

– Parcă ai şi ochii cam roşii.

– Abia am ieşit de la duş, mi-a intrat clăbuc în ochi, de la şampon.

– Aham. Ce mai avem de mîncare prin frigider? M-a ţinut şeful ăsta să-mi explice ce avem de făcut săptămîna viitoare cît e el plecat. N-a dat nimic de mîncare, o cafea şi-atît. Abia aşteptam să ajung acasă. Ştii, mi s-a părut că te văd o clipă prin geamul restaurantului. Era o fată cu o băscuţă ca a ta.

– Nu eram eu, o altă băscuţă probabil.

În noaptea de 3 spre 4 noiembrie anul ăsta a avut loc un accident rutiero-feroviar. S-a mai întîmplat şi altă dată, nimic spectaculos. N-a explodat nimic, n-a murit nimeni (din fericire), dar o ştire mică despre el s-a scris.

Ştirea aici: http://www.adevarul.ro/locale/slobozia/Slobozia-_Accident_feroviar_la_Fetesti_0_365963860.html

 

Avînd în vedere mica mea experienţă jurnalistică, presupun că evenimentele au decurs cam aşa.

La o oră destul de matinală, telefonul unui reporter sună strident pe ritmul „dansul pinguinului”. <<Pula mea… la ora asta…>>

– Da! Răspunse încercînd să se dezmeticească.

– Ce faci, bă, dormi? Scoală, c-ai un accident proaspăt pe ţeavă, să-l băgăm repede la ştiri.

– Morţi, răniţi? E aşa de primă pagină?

– Ehhh, n-a murit bă nimeni, da’ mai faci şi mofturi acu’? Ş-aşa nu se-ntîmplă nimica în oraşul ăsta. Scoală şi scrie şi tu două rînduri ce mi-a dictat nea Nae, poliţistul, că el a fost de tură azi noapte.

– Ho mă, că mă scol acuma. Zi-i ce-a fost acolo.

– Un bou cu un TIR cu lemne a trecut pe la barieră cînd trecea şi acceleratul de Constanţa şi s-a făcut praf. Hahahaaa, culmea ăla constănţean, şoferul, de 34 de ani. S-a lins pe bot de permis.

– Şi-atît? Pe cine dracu interesează mă ştirea asta? Maşini lovite de tren sînt la tot pasul.

– Păi, mai bagă şi tu de la tine, că d’aia eşti reporter şi io doar aduc informaţia. Că dacă ştiam io să scriu, scriam io. Na, bagă şi tu că s-au stricat două vagoane, c-a intrat lumea-n panică, au căzut buştenii din maşină şi s-au chinuit ăştia pînă dimineaţă să-i adune din drum… Pula mea, ce vrei să-ţi mai zic, că doar n-a fost vreo catastrofă.

– Bine mă, hai mă duc să scriu articolul, am şi-o poză mai veche de la o deraiere sau accident, iese ceva de social acolo. Hai, să trăieşti, sănătate!

 

Într-adevăr acceleratul „de Constanţa” a lovit un TIR încărcat cu buşteni, pe trecerea de cale ferată, mecanicul făcînd tot posibilul în condiţii de ceaţă să frîneze la timp şi să evite impactul. Nu ştiu cît de avariate au fost cele două vagoane şi cît de panicaţi călătorii, dar locomotiva s-a ales cu toate geamurile sparte şi tabla îndoită, mecanicul cu serioase tăieturi pe faţă, picioarele strivite de metale şi multe vînătăi, fiind scos de echipa de intervenţie din cabina distrusă a locomotivei.

Într-o altă ordine de idei, înţeleg (parţial) ideea de a umple pagina cu ceva (mă refer aici la fotografia din arhivă) atunci cînd e vorba de un ziar de provincie, tipărit pe hîrtie, că ai oră limită de trimis calcul la tipografie şi nu se mai întîmplă nimic notabil şi-ai rămas cu spaţiu gol în pagină. Dar cînd e vorba de o ştire pe net, care mai e problema? Cititorii de ştiri on-line nu-şi pot imagina şi singuri cum arată priveliştea după un impact între un tren de călători şi-un TIR?

Aaaa şi încă o chestie. Se pare că TIR ul ar fi rămas cu roţile blocate între şine în timp ce traversa trecerea, avînd timp să reacţioneze la semnalele sonore ale trenului şi să iasă la timp din cabină. Nu se ştie în ce stadiu de panică e şoferul căruia o să i se impute şi TIR ul şi locomotiva, a rămas şi fără permis de conducere, deci fără servici.

O dimineaţă oarecare, cu ceva soare în plus, mă îmbie să-mi las acasă faţa morocănoasă de zi cu zi, să mă aranjez… ei nu chiar la patru ace, dar trei aveam şi să zburd spre servici.

La Plaza Mall, în staţia eternului 41, acelaşi balamuc matinal cu care ne-am obişnuit cu toţii, nu-i aşa?… Urc, undeva mai la capătul tramvaiului, urc – adică păşesc pe cea de-a doua treaptă şi zic mercic în gînd că uşile se închid în spatele meu, nu în faţă.

Mă uit, stînga – dreapta, poate, poate mai există ceva spaţiu de valorificat. Nimic. Eram încadrată de 3 domni. Cu unul mă potriveam bine la spate, faptul că eu stăteam cu o scară mai sus, mă aducea perfect într-o anume poziţie din Kamasutra şi în lateral, un domn foaaarte slab, după cum am putut analiza în atîta timp, tot trăgea de pantaloni în sus, jenat sau poate nu, că aveam gura la vreo 10 cm de scula (mă iertaţi) lui. Vreo 3 staţii m-am tot amuzat gîndindu-mă la reacţiile mele şi ale participanţilor în trafic dacă… vorba ’ceea… apărea vreo erecţie matinală între noi. N-am ajuns la nici o concluzie, nu ştiu ce aş fi făcut, nici eu nici ceilalţi. Cel de pe treapta cea mai de sus, a avut inspiraţia de a-şi pune o borsetă între fundul lui şi profilul feţei mele.

Cînd am coborît la Crîngaşi, doar pentru a face loc şi altora să se dea jos, la reurcare m-am luptat să trec de scară şi să intru pe culoar. Moment artistic. Următoarele 3 staţii le-am mers în poziţie de balet, adică talpa unui picior dreaptă şi cealaltă perpendiculară pe ea, că dreaptă nu mai avea loc, ţinută galant de pe după un umăr de un alt domn (celor 3 colegi de „scară” le pierdusem urma între timp) care probabil nu apucase să lase ambele mîini în jos în timp util şi-l prinsese aglomeraţia cu un braţ ridicat, conversînd la telefon cu prietena dînsului „da, iubi… în tramvai… da… da… te sun mai tîrziu…te pup… moa, moa, moa”. Ne-am zîmbit. Destinul ne lipise unul de celălalt mai ceva ca Poxipolul. Ne-a dezlipit pe la Turda, el rămînînd cu cămaşa udă, eu cu cele „trei ace” făcute vraişte, moralul la pămînt şi-o căruţă de nervi. Pînă la Mihalache m-am chinuit să mă des-şifonez, să ajung măcar cu „un ac” la birou.

Aaaaa v-am mai povestit cum e aia cu „ o zi obişnuită la biou” ?

https://amyofbedlam.wordpress.com/2009/04/23/metoda-de-enervare-rapida-intr-o-zi-obisnuita-la-birou

Ninge salbatic de jumatate de ora fara intrerupere. Si-mi imaginez cum fiecare fulg e o dorinta a cuiva, mai mica, mai mare, uriasa… De parca timpul a strans in cele ultime 12 luni ale sale toate visele si acum le toarna peste noi, ni le pune la picioare. 

Bocanci de armata, ghete cu toc, picioare desculte si miini ucigase vor iesi in zapada si vor sfarima miliardele de vise.

Un poem in cadere, asta se vede de la geamul biroului, si nu stiu daca sa pling, sa tremur ca poate si visele mele vor nimeri sub acelasi bocanc necrutator, sa rid ca un copil si sa spun ca inca mai am vise si pentru ninsoarea urmatoare.

Stiu, n-avem timp, sint contracte de semnat, colaboratorii stresati, netul merge prost, imprimanta face greva si scrie doar ce vrea ea.

Cum ar fi in plin program de lucru sa ies in fata cladirii si cu limba scoasa sa dansez primitiv printre fulgi?

Poate am sansa sa-mi inchit macar un vis. L-as tine in mine, visul ar fi parte din fiinta mea, singele mi l-ar asimila, l-ar descompune, dar o parte infima imi va condimenta celulele, le va face sa creasca, sa se inmulteasca.

Si poate, dintr-o ciudata toana a destinului iti voi inghiti si tie un vis. Si-asa va fi ceva al tau, totdeauna cu mine, in mine, condimentand aceleasi celule si facandu-le sa creasca, sa se inmulteasca…

O leapsa muzicala de simbata dimineata asa. Sa vedem in ordine descrescatoare cam la ce ma duce gindul, cu jumatate de cana de cafea deja bauta…

 

Trimit si eu mai departe leapsa catre Adi si oricine intra si citeste postul. Have a beautiful raining morning like I have!

O sa innebunesc, o sa devin paranoica, schizofrenica sau in cele din urma o sa am  o “tulburare exploziva intermitenta”, adica o sa ma apuce toti dracii, pe romaneste, pentru ca in ultimele doua luni ma urmareste permanent un cuvint: EMO.

N-are importanta de te trezesti intr-o zi oarecare cu fata la cearceaf, ca poate vecinii tai iubitori de „oooff viata mea/ce m-as face fara ea” au avut onomastica si au dantuit pina in zori, daca vii la servici cu cearcane si morocanos, gata, te-au catalogat colegii – esti EMO frate azi.

Doamne pazeste sa ai chef sa-ti pui pe tine vreo bluza neagra sau sa-ti tragi vreo linie cu dermatograful de aceeasi nuanta pe la ochi – aceeasi categorisire primesti.

Muzica? Nici nu se pune problema. Daca te-a mincat undeva si ti-ai pus un anume programel de-ti arata pe mess muzica ce-o asculti, ai doua variante: stergi programelul si asculti linistit ce vrei sau iti faci lista frumusel numai cu melodii vesele, antrenante si excluzi complet orice suna a balada, blues, psihedelic. Iarasi, n-are nici cea mai mica importanta ca poate esti melancolic in ziua respectiva. Asculti David Bowie cu All the madmen, inseamna ca ai o problema psihica, esti deprimat – esti EMO.

Sa mai spun ca de doua luni imi promit sa-mi fac curaj ca sa pasesc pragul unui salon de coafura? Mi-e teama ca oricum m-ar tunde respectiva persoana, tot EMO o sa iasa pina la urma, pentru ca asta e „la moda” si nu conteaza ce mai spun eu inainte de a ma aseza pe scaun, foarfeca are personalitea ei proprie. Asa stie ea sa tunda, asta face.

Tine minte un lucru. De ti-a murit pisica, catelul, ai avut accident si esti cu mina in gips, ai pierdut bani la pariuri s-au te-ai despartit de jumatatea vietii tale, asta chiar nu are importanta, sub nici o forma nu trebuie sa izbucnesti in plins. Daca simti ca totusi ca nu te mai poti abtine, uita-te atent in jur, strecoara-te spre baie sa nu te vada nimeni (prieteni, colegi, sefi, etc.), boceste acolo citeva minute, nu multe ca sint cu ochii pe tine, spala-te bine pe ochi si iesi de acolo rizind. Sau zimbind macar, ma rog. Ideea e sa nu iesi cu capul in jos si umerii plecati pentru ca altfel te vor simti. Vor veni dupa tine si-ti vor pune miraculoasa intrebare – esti EMO?

 

P.S. Picatura care mi-a umplut paharul a fost testul pe care mi l-a propus cineva sa mi-l fac azi „cit la % esti EMO?”

Sint 13% fira-ti voi sa fiti de oameni fericiti!

Well, a aparut si partea a doua a cautarii, „care este iubita lui ionut cercel?” Adica, daca melodii cu ionica nu s-au gasit, macar sa-i gasim iubita. Ma repet, aici nu sint nici melodiile, nici iubitele lui. Si in fond, who the fuck is Ionut Cercel?

Pagina următoare »