personale


 

Din ziua în care am îmbrăcat pentru prima dată uniforma roşie de pompier am ştiut că nu o să mai îmbrac altă culoare în timpul serviciului pentru tot restul vieţii. Forţa, curajul şi altruismul ce îmi fuseseră cultivate de părinţi în trup şi suflet mă propulsaseră spre vârfurile meseriei ca pe un Făt Frumos – într-un an, cât pe alţii în zece. Exagerez puţin, am urmat şi eu ca şi colegii mei ierarhia impusă de lege, dar am ajuns mai repede decât alţii la gradul de maistru militar principal.

Locuiam singur şi într-un fel îmi plăcea aşa. Veniturile îmi permiteau traiul într-un apartament mai mult decât spaţios pentru un burlac nu foarte convins ca mine. Femeile care făcuseră parte din viaţa mea la un moment dat, păreau toate cu minţile răvăşite de clişeele filmelor americane. Eu chiar aveam meseria de pompier, nu eram un stripper în pantaloni cu capse. Pericolele din timpul serviciului erau cât se poate de reale şi când spuneam că am avut o zi grea, nu însemna că mă întorc acasă cu cămaşa şifonată şi o pată de capucino pe cravată. Toate astea, adăugate la faptul că uneori nici după cinci duşuri mirosul de plastic şi cadavru ars nu mi se dezlipea de pe trup, făceau ca până şi cele mai stoice femei să renunţe după două luni de locuit împreună.

restul aici

 

La început a fost senzaţia. Senzaţia de spaimă care te ia în braţe şi te sufocă ori de câte ori păşeşti dincolo de pragul unui spital supra-aglomerat. Iar eu tocmai păşisem într-unul de campanie. Duhoarea din sala de aşteptare depăşea limitele admisibile. Amânasem pe cât posibil să ajung pe mâna măcelarilor care ne tranşau aici sub denumirea de doctori, dar rana de la picior nu voia deloc să se oprească din sângerat. Noaptea trecută îmi dăduse coşmaruri, febră, frisoane, vărsături, tot tacâmul. Dacă voiam să supravieţuiesc, trebuia să ajung aici şi „să fac o vizită” unui medic.

Restul aici.

Deschide-ţi sufletul spre mine… ok, gata, e deajuns.Sau mai bine deschide-ţi doar sutienul, că ştii că mereu mi se împleticesc degetele în „moş şi babă” şi timpul începe să stea pe loc şi ultima dată ţi-am plesnit şi o bretea peste umăr şi te-a durut şi ţi-a cam pierit cheful. Că doar ţi-am mai zis de cîteva ori să nu ţi-l mai pui cînd ieşi din casă cu mine. Poate trece vecinul de la doi pe lîngă noi şi zăboveşte cu privirea trei secunde în decolteul tău şi am şi eu un motiv real să-i trag una-n bot, că mereu ajunge înaintea mea de la servici şi-mi ia locul de parcare.

*

– Iubita, iubita, ia uite ce ţi-am adus, îţi strigă domnul tău din hol în timp ce se chinuie să-şi dea jos adidaşii fără să descheie şireturile.

Şi tu arunci pisicul din braţe, sari grăbită din fotoliu, te împiedici de acelaşi pisic care o ia înaintea ta spre uşă, amîndoi ajungînd cu ochi mari şi umezi, plini de curiozitate.

Domnul zîmbeşte la tine cam sinistru, cu jumătate de dinţi şi o mînă la spate şi-n ochi are o licărire pe care i-ai mai văzut-o doar în noaptea aia cînd s-a întors acasă de la un bar cu streaptease.

– De unde vii? În mintea ta eşti convinsă că tot prin asemenea baruri a pierdut vremea şi ţi-a adus şi ţie biscuitele cu ciocolată servit la cafea.

– De la servici. Stai să-ţi zic. Am făcut pană pe drum. Am parcat maşina… şi să vezi… exact acolo era un sex shop. Adică la parterul unui bloc, unde am parcat. Zău că nu ştiam că avem un astfel de magazin în cartier.

Îţi mai vine inima la loc şi te gîndeşti că la spate are lenjerie intimă împăturită în formă de trandafir. Tot e bine, că flori naturale n-ai mai primit de la cununia civilă.

– Uite, am luat… o pereche de cătuşe. Şi întinde mîna repede spre tine să-ţi arate minunea de cadou din oţel inoxidabil.

Pe tine deja te-au tăiat căldurile, ţi s-au încleştat dinţii şi te holbezi cu ochii mari şi goi la domnul din hol.

– Hai mă iubita, de ce reacţionezi aşa? Mă gîndeam să experimentăm şi noi ceva nou.

Iar tu în continuare nu poţi articula nici un cuvînt pentru că te gîndeşti la cartea aia de Stephen King pe care tocmai ai citit-o. Eroina e legată cu cătuşe de pat de soţul ei care suferă un atac de cord şi moare şi ea rămîne acolo 2 zile şi trebuie să-şi taie mîna cu un ciob să poată scăpa şi mai era şi un cîine înfometat care se hrăneşte din cadavrul lui şi parcă îl şi vezi pe Bibu, motanul tău, cum îl trage de degete pe domnul care stă fleşcăit şi debusolat în faţa ta.

– Ok, acuma chiar că exagerezi, nu vrei să le folosim, nu le folosim şi gata. Nişte amărîte de cătuşe… parcă cine ştie ce ţi-am cerut.

Cu capul plecat şi umerii căzuţi te retragi în fotoliul tău. Cum să-i explici imaginile de coşmar pe care ţi le-a provocat cadoul lui? O floare, o amărîtă de floare era suficientă să te facă să zburzi prin cameră. Libidoul şi-ar fi dat mîna cu pasiunea, tu cu domnul din viaţa ta şi cu toţii aţi fi smotocit cearceaful de pe pat pentru zece minute întregi. Şi-n loc de asta, el vine gata să te priponească ca pe o vită la păscut.

El între timp lasă cătuşele şi ia motanul în braţe, scărpinîndu-l pe burtă. Pisicul începe să toarcă lăsîndu-se uşor pe spate.

– Fata asta exagerează, nu-i aşa?

Motanul îi răspunde cu un căscat plictisit, făcîndu-l atent cu lăbuţa să continue cu mîngîierile.

– Bă, da zi şi tu ceva, ţi se adresează ţie, nu că l-ar mai interesa răspunsul tău acum, dar nu poate ieşi aşa, pur şi simplu din încăpere.

Tu deja ai degetele în ochi şi-ţi tragi mucii pe furiş, la gîndul că viaţa ta sexuală e moartă pentru cel puţin trei săptămîni de aici înainte. Măcar să vină acum lîngă tine şi să zică că-i pare rău, că a fost o idee proastă şi că ar fi trebuit măcar să te întrebe dacă-ţi place şi ţie, înainte să cumpere… chestiile alea. Dar el stă în mijlocul camerei, cu motanul adormit în braţe, privind un punct fix pe perdea.

– De cînd nu-ţi mai sînt eu de ajuns? reuşeşti să mormăi printre lacrimi.

– Ei, vezi, asta nu-mi place mie la tine, exagerezi. M-ai tot acuzat că nu-ţi spun ce-mi place, că nu mă deschid în faţa ta, că am gînduri ascunse şi nu vreau să ţi le spun. Ţi-aduci aminte cîte seri m-ai întrebat după ce făceam dragoste „la ce te gîndeşti acum?” şi eu ziceam „la nimic” . Ei, uite, la asta mă gîndeam, ca data viitoare să încercăm ceva nou pentru amîndoi.

*

Aveam o vorbă: pune-ţi visele în traistă şi fugi, fugi… bine, poţi să ţi le pui şi într-o sacoşă de unică folosinţă, din aia transparentă, de supermarket, neapărat biodegradabilă, că altfel e posibil să te prindă ecologiştii călare pe biciclete din urmă, să-ţi facă traista guler şi să-ţi rămînă vreun vis în gît.

Sînt, de felul meu, o persoană nostalgică. Uneori, cînd merg singură pe străzi, gîndul mă poartă în trecut şi mă trezesc zîmbind coşurilor de gunoi, afişelor din staţiile de autobuz sau, cel mai penibil dintre cazuri, în faţa unor total necunoscuţi. Femeile de regulă îmi întorc priviri ostile şi-şi ating faţa cu mîinile, bărbaţii îmi zîmbesc înapoi un pic jenaţi şi se uită pe furiş spre prohab. Sînt în regulă ambii, nimic măzglălit, nimic descheiat. Doar mintea mea cutreieră.

Defapt asta voiam să spun la începutul textului. Că mi-s nostalgică şi-mi place să scotocesc prin amintiri, ajungînd pînă în primii ani ai copilăriei.

Nu despre ce frumoasă a fost, ce unică, plină de mistere şi poveşti la gura sobei. A cam început să mi se aplece de ppt-urile cu copilăriile noastre de dinainte de ’89, pline de jocuri în faţa blocurilor, cicolata Scufiţa Roşie şi bananele puse la copt pe soba lu’ mamaie. Înainte să-mi săriţi în cap. Copilăria mea a fost minunată pentru că a fost a mea, pentru că am fost un copil iubit, dorit, alintat, protejat şi lăsat de capul lui în aceeaşi măsură. De ce lucruri nu vreau eu să-mi amintesc din acea perioadă:

Îngheţata – aţi mai mîncat de atunci ceva atît de greţos şi fad în acelaşi timp? Bucăţoaiele alea de unt degerat şi şuviţele de gheaţă fără gust, defapt puţin amare de la cacao, abia îmi alunecau pe gît şi de fiecare dată speram ca noua îngheţată pe care o cumpăr să fie altfel. Să se fi greşit compoziţia, să fi avut doar eu ghinion şi restul pachetelor defapt să fi ascuns în ele gustul pe care ar trebui să-l aibă o îngheţată. Ăla pe care l-am aflat după ce s-au încheiat anii de aur.

Caramelele cu cacao. Nu primul dinte (pe ăla mi l-a scos dentistul cu 2 degete), dar pe al doilea, cu o caramea dintr-asta mi l-am scos. Am apăsat, am apăsat cu forţă în încercarea disperată de a o înmuia un pic. Cînd am încercat să-mi descleştez gura… dintele rămăsese înfipt în tableta aia lemnoasă, cu rădăcinile în sus. Dentistul ăla ar fi putut proba metoda mea, poate aşa scăpam de coşmarurile cu doctori care-mi scot maxilarul cu mîinile.

Concentratul de… CH4SO2 – care ştiţi chimie scrieţi o formulă pt ceva toxic – pe care-l băgau în sticla de sifon să iasă un fel de suc de dozator, dar mult mai prost. Numai mamaie ştie ce sperietură a tras cînd am apărut în faţa uşii, roşie la gură şi pe mîini de parcă muşcasem din pisica vecinilor. Mi s-a interzis cu desăvîrşire să mai beau aşa ceva.

Racheta albă. Ştiţi despre ce vorbesc. Serialul ăla în care habar nu mai am ce se întîmpla, dar melodia… mă scuzaţi domnule Ţeicu, n-aveţi nici o vină, dar îmi dă fiori reci şi-n ziua de azi. A fost difuzat la TV de obsedant de multe ori, nu mă mai simt în stare să mă mai uit nici 2 minute acum.

Uniforma şcolară + accesoriile aferente. Nici băieţilor de la serviciile speciale nu le ia atîta timp să se îmbrace cînd pleacă în acţiune, cît îi lua maică’mii să mă îmbrace de şcoală iarna, în clasa a treia. Chiloţi, ciorăpei albi cu talpă, maieu alb de bumbac băgat în ciorăpei, pantaloni matlasaţi cu bretele, pulovăr băgat în pantalonii matlasaţi, sarafan, şorţuleţ, manşete, guleraş, bentiţă cu pampon, căciulă peste bentiţa cu pampon, geacă de fîş, fular, mănuşi şi cisme. Şi în spate GHIOZDANUL cu toate caietele de curat, de murdar, manualele, penarul şi mîncarea pentru pauza mare. Şi da, şcoala era departe şi mergeam singură pe jos. Şi da, exact în pauza aia mică de 5 minute eu trebuia neapărat să mă duc la WC şi automat să întîrzii la ora următoare măcar alte 5 minute cu îmbrăcatul. Şi da, şcoala în sine, am iubit-o nespus de mult.

 

După cum spuneam, o nostalgică.

Domnul Ionescu tocmai îşi perpelea doi cîrnăciori uşor afumaţi într-o crăticioară pe aragazul vechi, rămas „al lui” după divorţul de acum 3 ani, cînd auzi un ciocănit discret la uşa din faţă a apartamentului semidecomandat, cu 2 camere.

Mută cratiţa de pe foc pe un suport metalic şi se duse grăbit să deschidă. Probabil e vecinul de dedesubt, deranjat de zgomotul pe care-l făcuse în urmă cu cîteva ore, cînd, încîntat de apariţia celei de-a 18-a compilaţii de manele, dăduse sonorul combinei Panasoanyc la maxim.

Deschise uşa şi rămase un pic surprins. În faţa lui, un domn foarte bine îmbrăcat, cu freză impecabilă şi un aer britanic se înclină abia perceptibil şi-i spuse „bună seara”, accentul trădîndu-i în schimb naţionalitatea română.

– Îmi cer scuze de deranj, sînteţi primul care-mi deschide uşa, vreau să vă răpesc doar 10 minute. Promit că nu vă reţin din treburi, continuă străinul. Mă numesc Popescu, Lazăr Popescu.

Din obişnuinţă îi întinse mîna străinului, dînd noroc, bînguind:

– Ionescu, Vasile Ionescu. Intraţi, intraţi.

Îi făcu loc pe holul strîmt şi-l ajută să-şi atîrne haina în singurul cui rămas întreg în cuier.

– O să încerc să fiu succint. Eu vin din viitor. Nu foarte depărtat, un viitor pe care s-ar putea să-l simţiţi şi dumneavoastră peste 20 de ani.

„Fir-aş al dreacu, la ce nebun am dat drumul la mine-n casă” gîndi domnul Ionescu, încercînd să se stăpînească, nu cumva să se prindă străinul că îi e frică, poate are vreo armă pe sub hainele alea dichisite.

Uită de cîrnaţi, se duse la frigider şi scose o sticlă de bere de 2 litri, aduse două pahare şi turnă în ele, unul întinzîndu-l străinului, pe celălalt dîndu-l pe gît din cîteva sorbituri. Simţi că se mai calmase puţin.

– Domnule Ionescu, eu sînt savant, am studiat fizica, matematica, astrologia, horoscopul şi chiromanţia. Totodată sînt şi om de afaceri.

– Aha… începu să-şi umple cu grijă al doilea pahar de bere.

– Spre sfîrşitul anului 2010, guvernul ţării noastre va emite o lege, prima în lume de acest gen, care va duce la schimbări sociale de mare importanţă pentru întreaga omenire. Este vorba de legea privind taxa pe mîncarea fast food.

Domnul Popescu făcu o pauză şi oftă prelung. Domnul Ionescu îşi termină de băut al doilea pahar cu bere, calmîndu-se de tot, înţelegînd că e vorba de un nebun paşnic, persecutat de nevastă şi care şi-a luat lumea-n cap într-o bună zi.

– Studiile la nivel european demonstraseră negru pe alb că devenisem un continent de graşi şi pămîntul nu mai putea să ne susţină. Dacă continuam în acest ritm, riscam să transformăm Europa într-o mare groapă, plină cu slănină. Aşa ceva era inadmisibil.

Mijloacele de transport în comun erau insuficiente pentru că puţini oameni ocupam foarte mult spaţiu, ajungeam cu întîrziere la servici unde devenisem lenţi, nu mai dădeam productivitate, ni se făcea foame din 2 în 2 ore şi luam pauze pentru sandwich-uri, companiile dădeau faliment pe capete şi numărul de şomeri creştea continuu.

Mobilierul din sălile de teatre şi cinematografe a trebuit modificat după noile noastre proporţii, în urma revoltei populaţiei ce refuza să plătească 2 bilete de persoană (deşi, e adevărat, ocupam locul a două persoane, pe două scaune). Sălile mari au reuşit să supravieţuiască, cele mici în schimb, fără sprijin financiar din partea statului, ocupat cu campania anti-fast-food, suggar&salt şi-au închis repede porţile, spaţiile fiind cumpărate la preţ de nimic de firme de croitorie italiene şi turceşti, care se dezvoltau văzînd cu ochii, producînd haine XXXXXXXL.

Oamenii se învîrteau cu greu în lumea lor mică şi circulară, aveau ambiţii mici, dar una peste alta, erau graşi, proşti şi fericiţi.

Ce să zic, cînd în sfîrşit s-a votat legea, nu i-am acordat mare importanţă, dar în timp am observat cum copiii noştri deveneau apatici, nu mai aveau chef de joacă, nici de şcoală şi nu se mai bucurau decît atunci cînd ne permiteam să-i ducem (o dată pe lună, e drept) la un restaurant fast food gen Mc. Gonads, Pizza Hot… înţelegeţi ce zic. În scurt timp, aceste localuri au început să-şi restrîngă ariile de extindere, defapt au închis multe din sediile vechi, trebuind să facem plinul la maşină să putem ajunge la unul din ele. Între timp, alte guverne au venit cu noi idei, de a impozita toate dulciurile, sucurile ce conţineau zahăr, alimentele cu sare şi în general toate alimentele care conţineau acizi graşi. Pentru binele nostru, al cetăţenilor, se spunea. După doi ani de astfel de cură, rar mai întîlneai pe străzi o persoană supraponderală, bineînţeles datorată problemelor legate de glanda tiroidă sau alte complicaţii medicale.

Am început să avem loc iarăşi în mijloacele de transport în comun, putînd chiar depăşi cu 20% capacitatea autovehiculului, lucru prost pentru regiile de transport care-şi achiziţionaseră mai multe trolee, autobuze, tramvaie care acum se plimbau prin oraş purtînd două, trei stafii adîncite în scaune. S-a trecut la scumpirea biletului de călătorie pentru a susţine numărul mare de mijloace de transport, lucru care i-a determinat pe cetăţeni să se deplaseze pe jos, cei care aveau treabă în direcţia în care bătea vîntul, avînd reale şanse de a ajunge mai repede decît cu autobuzul.

Sălile de cinema şi teatrele au dat faliment cu toatele. Cui îi mai ardea de vizionat filme cînd abia puteau ţine ochii deschişi de oboseala cronică ce-i cuprinsese în ultima vreme? Şi ce actori îşi mai puteau ţine minte rolurile pe care să le şi prezinte în forţă pe scene, cînd toţi arătau ca umbra lui Ştefan la Cozia?

Firmele de croitorie au mai rezistat puţin pînă cînd au realizat că dintr-un metru de material dublu lat puteau croi un costum deux pieces pentru femei pentru care nu se inventase număr de măsură pe şabloane.

– Ok, ok, am înţeles ideea îl întrerupse în sfîrşit domnul Ionescu, plictisit de turuiala apocaliptică a musafirului său. Şi tu ce vrei de la mine acum? Să omor pe cineva din guvern să nu mai dea ăştia legea asta cu mîncarea?

– Nu, nu domnule Ionescu. După cum spuneam la început, sînt savant şi om de afaceri. Am inventat o maşină de călătorit în timp pentru a face trafic cu dulciuri şi mîncare de fast-food. Vreau să-ţi propun să fi partenerul meu de afaceri. Mai avem timp suficient pînă în toamnă să punem pe picioare un super-market în timpul meu, specializat doar pe asemenea produse. Gîndeşte-te ce lovitură pe piaţă ar fi, să vînd produsele cu preţurile de acum 20 de ani, adică de acum. Gîndeşte-te la oamenii aceia, domnule Ionescu, i-am putea face din nou un pic mai fericiţi…

– Păi…

– Nu-mi daţi un răspuns acum. O să revin mîine, gîndiţi-vă bine la ce v-am propus. O seară bună în continuare.

Se ridică din fotoliul, sorbi cîteva guri din berea deja încălzită în pahar şi ieşi.

„Să-mi bag… mi s-au răcit cîrnaţii în cratiţă cu ăsta”. Mai turnă nişte bere în pahar şi dădu drumul combinei să cînte. Decît om bogat cu inima rea, Mai bine sărac că-i mai bine aşa, Că pe lumea asta cum trec zilele, Rămîn numai faptele … începu să fredoneze uşor în timp ce-şi puse la loc cîrnaţii la perpelit.

Reuşise să-l materializeze. Atît de tare se cufundase în propriile amintiri încît el era acolo, prezent trup şi suflet, simţindu-i răsuflarea în fiecare por al spatelui ei. Îşi înmuie buzele în vinul fiert cu scorţişoară dar nu-i simţi gustul. Aprinse a nu ştiu cîta ţigare. Nici fumul nu avea gustul cu care se obişnuise de atîţia ani. Totul avea gustul lui. Zăpada de afară, varul de pe perete pe care-i plăcea să-l răzuie cu unghiile în momente de convulsii psihice, lacrimile ce şi le înghiţea pe furiş cînd asculta zeii muzicii cu glasul lui.

– Nu te mai iubesc, de ce ai venit?

– Pentru că tu m-ai chemat.

– Nu te pot smulge din mine dacă nu eşti aici. Trebuia să te clădesc cumva, separat, ca pe o clonă. Nu vreau trupul tău real, am nevoie de un substitut pentru a-mi termina fantezia.

– Vrei s-o mai facem odată?

– Nu. Nu vreau sex. Pari confuz. Ai venit pregătit pentru una mică?

– Pentru asta mă chemai mereu, nu?

– Nu înţelegi. Nu te-am chemat. Te-am creeat. E altceva. Pari şi mai confuz acum. Cum să-ţi explic să înţelegi. Tu, nu eşti real. Adică eşti real, dar nu eşti tu. Rîse.

Îl privi prăbuşindu-se pe un scaun.

– Ce mama dracului e asta, îţi baţi joc de mine? M-ai chemat, am venit. Şi asta-i tot.

Cu mîinile prin păr aluneca spre el cu paşi calculaţi, unduindu-şi făptura pe o melodie doar de ea auzită. Îi aduse aminte de dansul lui Mimi din Bitter Moon, doar că ce făcea ea era prost regizat. Strîmbă din nas dezaprobator în timp ce ea făcu o piruetă şi se opri. I se aşeză cuminte pe genunchi.

– Mă simţi? Îmi simţi căldura?

Luă o şuviţă de păr şi îi atinse buzele.

– Simţi asta? Ce crezi că vreau eu de la tine?

Se aşeză mai comod, o mînă lăsînd-o să hoinărească de-a lungul piciorului lui, urcînd cu mişcări fine spre şolduri.

– E clar ce vrei. E un nou joc, nu?

Ea rîse iar.

– Da, dragule, e un nou joc.

El îşi revenise. O privea amuzat acum cum îşi lăsa capul pe spate, îşi muta picioarele în jurul lui pironindu-l în scaunul acela de lemn vechi în timp ce îşi descheia cunoscătoare nasturii din faţă ai rochiei de casă. Se lipise toată de el ca o pînză de păianjen. Şi el stătea şi se uita ca un enuc în baia haremului.

– Ce mi-ai făcut? Ce-i asta?

Ea se prefăcu supărată o clipă.

– Nu-i aşa că nu simţi nimic? Apoi rîse iar, uşor sarcastic.

– Eşti dusă. Lasă-mă naibii să plec. Cheamă-mă iar cînd îţi revii.

– Dragule, nu poţi pleca. Nu te-am creat să pleci.

Devenise serioasă. Îşi încheiase nasturii, îşi aranjase faldurile rochiei şi se ridicase din scaun.

– Poate vrei să mănînci ceva. Sau un pahar de vin, o ţigare?

– Nu simt nimic. De ce nu simt nimic?

– Devii enervant. Nu simţi nimic pentru că nu te-am creat să simţi nimic. Aşa eşti cel mai aproape de tu, cel real.

Se repezi la paharul ei de vin, îl dădu pe gît, îşi aprinse o ţigare şi trase două, trei fumuri fără pauză. Îşi trecu mîinile peste faţă. Făcu cîteva mişcări din mîini, din picioare, apoi se calmă.

– Nu simt nimic. Pot să mă mişc şi totuşi nu simt nimic.

Atunci ea se repezi la el, îl apucă de o ureche şi trase cu forţă. Bucata de carne încreţită îi rămase în palmă cu urme de sînge călduţ scurgîndu-i-se printre degete.

Era prea mult. Trebuia să o facă să înceteze. Conştientiză doar o clipă că treaba asta trebuia să fie a naibii de dureroasă. În continuare nu simţea nimic. Iar ea… ea cu rîsul acela demonic continua să-i rupă cealaltă ureche, apoi nasul, buzele, degetele mîinilor, bucăţi de carne şi oase la întîmplare de pe tot trupul, mirosind pe rînd fiecare captură, bălăcindu-se în sîngele acela aburind. Ajunse ca un zombi din filmele de groază, cu hainele sfîşiate şi carne lipsă. Şi în loc să urle, să se zbată, să moară el stătea ca o marionetă bînguind continuu

– Nu te-am putut simţi în realitate. Asta era? Pentru asta m-ai chemat, să te răzbuni?

Rîse la fel cum o făcuse şi ea mai devreme, în tonul acela diabolic.

– Mi-am dorit să te simt aşa cum o făceai tu, dar n-am putut. Aşa cum nu pot nici acum să simt nimic. Cum vrei tu să mă faci să sufăr cînd m-ai creat fără să pot simţi ceva? Eşti patetică. Nici să te răzbuni nu eşti în stare.

Ea era calmă. Luase un cuţit din bucătărie şi-şi cresta încet pieptul cu cealaltă mînă tragînd carnea la o parte. Işi atinse inima cu palma şi mai smuci o dată, punînd muşchiul pulsînd undeva în dreptul inimii lui…

***

Uşa se smulse din balamale şi el se precipită în cameră. Ea zăcea lîngă scaun, mutilată, cu o mînă încă strîngîndu-şi propria inimă, la picioarele unui manechin dezmembrat ce semăna cu el, cu vreo 5 ani mai tînăr, într-o baltă de sînge cu miros dulceag de vin. Se aplecă şi o atinse cu teamă. Simţi ca şi cum un tranzistor îşi descărca ultima energie acumulată prin degete sale, coborînd pînă în vintre, sporind în intensitate, făcîndu-l să se simtă mai excitat ca niciodată. O simţea cum îi danseasă într-un fel ciudat în poale, cum îşi descheie nasturii, mirosul cărnii ei încă fragede îl izbi puternic, simţi impulsul de a o pătrunde cu toată fiinţa, vulgar, animalic. O mînă deja înlăturase hainele obstacol dintre ei cînd un val de căldură îi cuprinse partea dreaptă a capului şi simţi cum îi picură sîngele. Apoi durerea. Înnebunitoare, ducîndu-l spre demenţă, făcîndu-l să se învîrtă ca un titirez prin cameră stropindu-se cu amalgamul de sînge, vin, carne şi cîrpe sfîşiate de pe jos. Ajunse în faţa oglinzii de pe perete şi fără să vrea îşi văzu chipul descompus de dureri. Era întreg. Nu sîngera, nu-i lipsea nimic. Trase aer în piept şi încercă să se calmeze. Durerea se estompă şi într-un final înţelese. Simţea. De data asta era el, cel real şi Dumnezeule, simţea. Aşa cum nu o mai făcuse nicodată. Conştientiză că o să simtă mereu. Ca în transă văzu o coală de hîrtie lîngă oglindă.

Un chip zîmbind desenat pe ea şi dedesubt scris acum o să mă simţi mereu.

Inima mea. Inima mea e căsuţa piticilor – toţi intră deabuşilea, cu teamă că nu găsesc loc unde să se aşeze. Îi servesc cu o bucată din ciupercuţa lui Alice şi-am rezolvat problema locativă. Inima mea e groapa de nisip unde se dă licenţa la EFS. Toţi vin în mare viteză, unii aterizează la marele fix, alţii trec peste ea, nefericiţii se împiedică la margine şi rămîn cu genunchii juliţi.Cîteodată, inima mea e închisoarea Alcatraz . Acolo-i ţin pe cei mai dragi mie, să fiu sigură că au şanse minime de evadare (nu le spun niciodată că defapt poarta e mereu deschisă). Alteori, inima mea e Hirosima după ce a picat bomba. Îi adun pe toţi din fărîme şi-mi petrec tot timpul încercînd să reconstitui acel mare puzzle (trişez cîteodată, le schimb năravurile între ei şi mă simt bine, dar durează puţin). Inima mea e pe rînd submarin, tren de mare viteză, satelit veghind de pe orbită, prima racheta ce-a ajuns pe Marte. Inima mea e un zmeu care amuză copiii şi-n rîsetul lor ea creşte şi se înalţă. Inima mea poate fi granit sau calcar, munte sau mlaştină. Inima mea e de fapt o infinitate de inimi în perfectă armonie. Pentru că eu nu iau bucăţi mici din inimile altora şi nu le ofer înapoi pansamente. Eu le iau inima cu totul şi le ofer o alta proaspătă în loc, o alta aşa cum şi-o doresc.

Pagina următoare »