imprumuturi


Pe-atunci mergeam la tara fara griji si bunica, fara asa multe riduri ca astazi, imi citea cu glasul ei atit de domol basme cu oameni neinfricati si cu vrajitoare hide. Ieseam si eu voinic, cu batul meu cioplit in curte si ma luptam cu balauri imaginari pe care-i invingeam cu un rinjet de satisfactie. Dar ce iubeam mai presus de orice altceva era acea minunata istorioara despre „Prislea cel voinic si merele de aur”. Ma simteam in pielea acelui tinar de care toti rideau si care, cu bunatatea lui fara limita, invingea tot ce era rau, pentru a dobandi iubirea unei fiinte angelice.

Astazi, Prislea a crescut. A cautat totusi cu vointa sa de fier gradina cu lucruri fermecate. Dar mai intai a cautat merele de aur in acel loc plin de magie, unde totul era invelit de aburi stralucitori de lumina… Poate ca, asemenea vechilor spuse, nu mai are inocenta si bucuria descoperirilor. Pentru ca in gradina unde a nimerit este o ceata densa si murdara; sint niste fiinte – le poti spune oameni? – care au fete amenintatoare si care – ce oroare – n-au nici pe departe rodii, curmale si nici mere de aur. Au niste bolovani maro-cenusii ce i se par dezgustatori la prima vedere si pe care ei ii numesc „cartofi”. Dar, desi sint atat de uriti, trec tot timpul oameni cu alte fete, dar tot amenintatoare si cumpara bolovanii astia pe care nici macar nu se gandeste sa puna mina.

Prislea nu-si mai gaseste locul. Nu intelege in tinutul carui zmeu se gaseste care asupreste fara sens fiintele astea ce i se par jalnice. Ar scoate spada sa-i apere si sa risipeasca vraja asta urita. Dar scoate un strigat triumfator!

A vazut merele… sint la un om cu o fata mai putin amenintatoare, dar slab din cale-afara. Si entuziasmul moare la fel de repede cum s-a nascut – merele nu sint nici macar poleite cu aur, sint pline de pete si sint zbircite… Si nimeni nu cumpara asa ceva pentru ca toti cauta cartofii aia insuportabili.

Dezamagit, Prislea pleaca doborit de tristete si de frumoasele sale amintiri. In drumul sau gaseste pe cineva care se uita la propria imagine. Cineva ii spune ca este o oglinda in care te vezi chiar pe tine.

Ma enervez cumplit ca acum mi-este foame. La ora asta imposibila, la sapte dimineata, mie imi este foame. Ma uit pe geam si vad superba iarna, asa cum scria poetul, „cu scinteiri de argint”. Si as vrea sa ma contopesc in norul acela atit de alb ca nimic altceva de pe acest pamint si sa uit de foame. Dar am o lista completa de trisori care ma asteapta zimbind fericiti – presedinte de asociatie, presedinte de strada, de cartier, de tara. Si nu inteleg de ce mi-e foame.

Mi-e foame de libertate, de bucurie, de bine, de tara cu bogatii minunate in sol si subsol, unde ciobanasii cinta melancolic „Miorita”. Mi-e foame de ceva ce atunci numeam libertate, in anul acela binecuvintat, acela zis ‚89, in care urlam ca smintitii si ne credeam stapinii Universului.

Dimineata a aparut pe nesimtite si m-am sculat de atita vreme si tot ma intreb ce caut eu in oraselul acesta pierdut in gri… Ma uit pretutindeni, vad tintari infometati, muste infometate, sperante „de mai bine” infometate.

Si as minca in dimineata asta trista ca tine o piine alba, calda, asa cum ne-a fost promisa de 18 ani incoace, cu iubirea promisa de decenii uitate, de figuri impozante cu cravata si papion, cu masini cu aer conditionat.

Pe strada pietruita, plina de gropi vad venind, cu pasi sfiosi, alteori hotariti, pe Maria Sa, Foamea. E asa de mare ca si iarna asta de gheata, ca promisiunile voastre din foile lipite de stilpi.

Dar ceasul a sunat la ora sapte dimineata, trezindu-ma in foame. Va anunt solemn: este municipiul Buzau, este ora sapte dimineata si eu, neinsemnat cetatean in oras, simt permanent ca mi-e foame. Mi-e foame de iubire, de salam, de tine, de ceea ce putea sa fie si nu a fost, de tara asta pe care o iubesc si nu stiu sa o apar de bucuria de a fi liber… E ora sapte dimineata. Eu, anonimul buzoian, sufar de foame. Si nu stiu ce o sa fac.

As vrea sa inteleg ce s-a intamplat cu tine. Traiesti de atita timp cu suferintele si reusitele tale. Nu esti asa de mare, ba chiar destul de neinsemnata fata de pretentiile celorlalti. Primavara esti verde si salbatica, toamna si iarna esti singura si mizantropa. Primesti pe oricine si nu respingi nici pe cei care nu te iubesc, care se arata nepasatori si cinici. Te-au cintat, te-au injurat, te-au preaslavit si te-au ingenungheat toti ereticii fara de credinta si de ideologie.

 

Esti asa cum te stiu, fara sa inteleg ce se intimpla, cu defectele tale – mari in ochii tuturor – si cu calitatile incontestabile, dar pe care nimeni nu le recunoaste.

 

Aici este cimpie, pustie ca sufletele locuitorilor ce te alcatuiesc, dincolo este un virf de munte unde un cioban asteapta sa se lupte cu ursul pentru a-si creste oile care maninca iarba adusa din Italia in pungi vidate.

 

Nu inteleg de ce nu mai ai sira spinarii asa cum o stiam, dreapta si semeata, ci ai numai genunchi cate te smeresc in fata ispitelor occidentale. Acum ai telefonie mobila, televiziuni prin cablu, sandwich-uri de la fast food, masini de la New York dar nu mai ai sarmale si mamaliga, nu mai maninci telemea, ci pateuri cu brinza din Africa de Sud, nu mai stii ce este „Miorita” ci doar muzica din Pantelimon si Colentina.

 

Nu mai ai mindrie ci „feeling”, nu mai ai sentimente de dor ci esti plina de sentimente „bestiale”. Ai ajuns acum clovnul propriei tale imagini, pentru ca haiducii de astazi au Mercedes-uri si nu cai cu coama in vint, au costume de 1500 euro si nu itari asa cum te obisnuisesi de atita vreme. Ai tot ce-ti trebuie: nas, git, urechi, buze, dar ceva iti lipseste.

 Nu stii ce este, dar iti spun eu, care sint doar un simplu traitor aici: nu mai ai inima, pentru ca ai dat-o pe citiva dolari. Care sint doar promisi, nu si primiti. Si pe care oricum, nu-i vei mai vedea vreodata!

Am crezut atunci ca vei sti ca este din nou Noiembrie. Nu la fel de geros, ba chiar putin bonom, dar totusi la fel de plin de spirit ca cel trecut. Erai mai putin singura, mai putin trista si mai putin intelegatoare. Ca printr-o sticla mata simteam sufletul tau cuprins de inutile remuscari si de razvratiri fara tel. Ma miscam pentru tine intr-o lume pe care abia o ghiceam, intunecta de ceata si de lumina obscura, desi, in fugitive clipe, iubeam cu pasiune claritatea.

Ce-mi puteai oferi tu, atunci cand eu refuzam totul? Ce putea fi neprevazut cand totul era stabilit cu precizie de ceasornic? Un ceas incarcat de ura si de resentimente afisate pe care impreuna le planificam pentru a ne simti doi…

 Acolo stii cu siguranta ca exista ceva ce nu o pot demonstra pretioase teorii matematice, ceva cu trup mladios si rece, in care tresar fara ca tu sa stii, hohote bolnave de ras…

Si se chirceste de durere si de frig, se inspaimanta de propriul destin, privind cu rinjet intr-o oglinda neagra…

 

Acum poti defini ceea ce te caracteriza si nu stiai de ce urla in tine blestemul trupului nelinistit si al moartelor oglinzi, asemeni milului din mlastinile pustiite. Acum ai nume pentru teama aceasta pe care am inteles-o fara sa stiu cum, cind ai fugit in seara aceea…

 

Cu zgomote seci, cristalul luminilor din micul apartament s-a imprastiat în dire luminoase pe covor. Si groaza ti-a acoperit iubirea si mainile, infioarate de delicatete s-au transformat in gheare si umbra gingasa s-a intrupat in forme nebuloase de cosmar…

 Acum stii ce inseamna trupul contorsionat din visul tau, cu reale contururi ce-ti infasurau fata minunata si-ti framintau ispitele. Si pentru ca inca te temi sa-i dai un nume, eu indraznesc sa te ajut: este Noiembrie. Atunci cand urla vintul cu sarcasm, cind tipatul frunzelor iti bintuie disperarea, cand te pindesc cu tainice surasuri coltii ascutiti ai batrinilor dusmani, stii ce se intampla: este Noiembrie. Si nu este doar inmormintare, este priveghi, este dincolo de ceea ce tu credeai ca este suferinta. Uneori ai crezut ca alaturi de mine se poate numi si bucurie. Dar varul cade si tencuiala se prabuseste in neantul pe care-l credeai materie. Si este din nou cosmarul fara de sfirsit si fara de inceput pe care, in nebunia ta, ai incercat sa-l stapinesti.Ai fost iubita si am fost iubit. Si asta are pret numai acum si trebuie sa-l platesti. Are si eticheta colorata si numele sau se striga in piata. Şi pentru ca mintea ce plinge trupul sau inca urla de durere, te voi mai ajuta o data. E simplu si e trist – este Noiembrie si daca nu stii ce sa cumperi, uita-te din nou la pret si vezi ca e ieftin – e disperare de Noiembrie.

Ceea ce pot scrie acum si ceea ce voi si scrie, imi poate aduce critici. Si va si spun de ce. Pentru ca un barbat nu-si poate pierde vremea uitindu-se pe geam.

 

Si asta fac eu zilnic. Privesc strada pe jumatate pietruita care se intinde hidoasa de-a lungul ferestrei, cu gropi largi ca niste ochi negri, deschisi a mirare.

 

Pare banal, dar citi stiu ce fascinatie iti dau spatiile deschise, fara de orizont, asemenea autostrazilor noastre, autostrazi cu sens unic… Orasul imi pare atit de linistit, dar stiu ca acolo, in adincuri, fierbe in ritm cadentat nelinistea.

 

„Liniste – neliniste?! Ce-i asta, ba? Ce ne vrajesti cu cuvinte d’astea intelectuale? Mie-mi crapa matu’” Asta-mi spun cei de pe strada, pe care ii vad mici si neinsemnati de la geamul meu. Si as vrea sa stiti ca simt o durere pentru toti, pentru cei ce sint vinovati ca exista, dar ii privesc cu superioritatea mea „inefabila”, aceea a omului privitor.

 De asta iubesc geamul cu perspectiva lui mareata, cu departarea lui lipsita de griji, in care totul iti apare fara insemnatate. Acolo sint in siguranta. Doar la cativa pasi de mine exista insa usa. Usa spre furnicile de jos. Unde tot ce imi aparea abstract este marit pana la grotesc.

Saracie, lipsa de bani, somaj, natalitate in continua descrestere si suferinta. Ce bine era acolo sus, la geamul meu, unde oamenii se transforma in notiuni, unde durerea devine bucurie, unde asteptarea si meditatia nu-si au rostul.

 M-am hotarat. Si va rog si pe voi. Ascundeti-va undeva, intr-o camera fara mobila, dar sa aiba un singur geam. Si, daca se poate, undeva intr-o mansarda. De acolo veti sti ca suferinta de aici de jos este doar iluzie, si ca toti, toti amaratii lumii sint doar furnici in marele furnicar al lumii. Acolo voi veti fi zeii. Dar astupati usa catre lumea de afara: acolo este doar tristete, acolo unde oamenii merg la servici, asteapta banii si traiesc fara sa stie de ce. Acolo este Romania.

Pentru ca nu ai bani si nu ai masina, nu stii unde sa pleci. Te duci la Bucuresti. Te saturi usor de orasul atit de plin de chioscuri, asemeni vechiului Instambul. Ai vrea sa pleci. Unde? Spre Buzau? Ce stii de tirgul asta? Odata, un sfint a fost inecat aici. Unu’ Sava… Si ce-i cu asta? Mai are si vulcani, dar nu cu lava, ci noroiosi, ce chestie! Ai luat trenul care normal intirzie un sfert de ora si ajungi acolo unde voiai. Preferi sa nu te intrebe ce ai gasit. Gara cenusie te intimpina indiferenta, cu gunoaie si lesuri de ciini printre liniile de cale ferata, cu WC-uri cu taxa de 1 leu care miros a putreziciune… Crezi ca te inseli. Fugi. Ce bine este afara, unde ai tot ce-ti trebuie.In zece metri patrati sint zece circiumi si toti atitia “fani”. Dar multe lucruri te intimpina: gropi pe strada, firme cu “capul” spart, oameni incarcati de griji. Unde este orasul pe care-l vedeai pe harta, cu atatea obiective demne de luat in seama?Unde sint renumitii Codrii Vlasiei, cu salbaticia lor plina de farmec? Poti vizita Parcul Cring, unde, ca intr-o gradina botanica mai poti vedea copacii vechii generatii. Dar te miri ca nu au geam protector in fata lor, pentru ca siluetele lor sint girbovite acum si lipsite de personalitate. Vroiai caprioare si porci mistreti? Sint si caprioare, dar… pe doua picioare, cu pulpe dezvelite. Si porci sint… Trebuie doar sa-i descoperi. Daca tot mai vrei natura, ia-ti o natura moarta. Gasesti la Piata Mare cu 75 de lei bucata. Orasul nu ti s-a deschis inca. Exista inca alte cufere cu multe surprize. Le vei descoperi pe rind.M-am inselat amarnic. Aici unde Matei Basarab a intemeiat Episcopia, unde exista odata un tirg al tuturor celor vazute si nevazute, exista astazi nimicnicia celor trecute.Pe artera lunga care strabate orasul intilnesti chioscuri, magazine, si, dupa cum cred unii, supermarket-uri. Unde tu, trecator grabit intilnesti ceea ce sperai sa uiti – fastul unei lumi ce se reclama prin lumini artificiale, dar pierde „la adevar”.In centrul acestui oras gasesti Prefectura: o cladire impunatoare cu turnuri medievale si porti impunatoare unde gasesti tot ritualuri medievale, cu strajeri la fel de atenti ca acum ceva timp. Nu te insela ca mai devreme; birurile pe care le dai la „Poarta” sint foarte actuale. Nu te descuraja! Vrei sa intri la Primar? Ai program de audiente afisat si stii, daca te conformezi, ca trebuie sa „ungi” incheieturile bietilor portari; crezi ca daca ai intrat pe prima poarta este si ultima. Bietule calator! Nu mai exista Tepes, nu mai exista dreptate la indemina.Ai card? Ai „cash”? altfel, ce cauti ca turist? Vrei sa te bucuri de calatoria ta? Du-te in vest, la noi la Buzau sint alte reguli. La noi nu sint „codrii verzi de brad” ci bancnote fosnitoare si totul capata un pret. Asa ca, ratacitule turist, cind vrei sa iei trenul spre Buzau, nu cauta un ghid turistic. Incearca mai bine la o banca de unde stii ca poti obtine suprema cautare: Maria Sa, Mita! Si atunci te vei simti minunat in acest tirg, unde, odata, un sfint a fost inecat si unde exista inca o gara cenusie…