Din ziua în care am îmbrăcat pentru prima dată uniforma roşie de pompier am ştiut că nu o să mai îmbrac altă culoare în timpul serviciului pentru tot restul vieţii. Forţa, curajul şi altruismul ce îmi fuseseră cultivate de părinţi în trup şi suflet mă propulsaseră spre vârfurile meseriei ca pe un Făt Frumos – într-un an, cât pe alţii în zece. Exagerez puţin, am urmat şi eu ca şi colegii mei ierarhia impusă de lege, dar am ajuns mai repede decât alţii la gradul de maistru militar principal.

Locuiam singur şi într-un fel îmi plăcea aşa. Veniturile îmi permiteau traiul într-un apartament mai mult decât spaţios pentru un burlac nu foarte convins ca mine. Femeile care făcuseră parte din viaţa mea la un moment dat, păreau toate cu minţile răvăşite de clişeele filmelor americane. Eu chiar aveam meseria de pompier, nu eram un stripper în pantaloni cu capse. Pericolele din timpul serviciului erau cât se poate de reale şi când spuneam că am avut o zi grea, nu însemna că mă întorc acasă cu cămaşa şifonată şi o pată de capucino pe cravată. Toate astea, adăugate la faptul că uneori nici după cinci duşuri mirosul de plastic şi cadavru ars nu mi se dezlipea de pe trup, făceau ca până şi cele mai stoice femei să renunţe după două luni de locuit împreună.

restul aici

 

Anunțuri