Sînt, de felul meu, o persoană nostalgică. Uneori, cînd merg singură pe străzi, gîndul mă poartă în trecut şi mă trezesc zîmbind coşurilor de gunoi, afişelor din staţiile de autobuz sau, cel mai penibil dintre cazuri, în faţa unor total necunoscuţi. Femeile de regulă îmi întorc priviri ostile şi-şi ating faţa cu mîinile, bărbaţii îmi zîmbesc înapoi un pic jenaţi şi se uită pe furiş spre prohab. Sînt în regulă ambii, nimic măzglălit, nimic descheiat. Doar mintea mea cutreieră.

Defapt asta voiam să spun la începutul textului. Că mi-s nostalgică şi-mi place să scotocesc prin amintiri, ajungînd pînă în primii ani ai copilăriei.

Nu despre ce frumoasă a fost, ce unică, plină de mistere şi poveşti la gura sobei. A cam început să mi se aplece de ppt-urile cu copilăriile noastre de dinainte de ’89, pline de jocuri în faţa blocurilor, cicolata Scufiţa Roşie şi bananele puse la copt pe soba lu’ mamaie. Înainte să-mi săriţi în cap. Copilăria mea a fost minunată pentru că a fost a mea, pentru că am fost un copil iubit, dorit, alintat, protejat şi lăsat de capul lui în aceeaşi măsură. De ce lucruri nu vreau eu să-mi amintesc din acea perioadă:

Îngheţata – aţi mai mîncat de atunci ceva atît de greţos şi fad în acelaşi timp? Bucăţoaiele alea de unt degerat şi şuviţele de gheaţă fără gust, defapt puţin amare de la cacao, abia îmi alunecau pe gît şi de fiecare dată speram ca noua îngheţată pe care o cumpăr să fie altfel. Să se fi greşit compoziţia, să fi avut doar eu ghinion şi restul pachetelor defapt să fi ascuns în ele gustul pe care ar trebui să-l aibă o îngheţată. Ăla pe care l-am aflat după ce s-au încheiat anii de aur.

Caramelele cu cacao. Nu primul dinte (pe ăla mi l-a scos dentistul cu 2 degete), dar pe al doilea, cu o caramea dintr-asta mi l-am scos. Am apăsat, am apăsat cu forţă în încercarea disperată de a o înmuia un pic. Cînd am încercat să-mi descleştez gura… dintele rămăsese înfipt în tableta aia lemnoasă, cu rădăcinile în sus. Dentistul ăla ar fi putut proba metoda mea, poate aşa scăpam de coşmarurile cu doctori care-mi scot maxilarul cu mîinile.

Concentratul de… CH4SO2 – care ştiţi chimie scrieţi o formulă pt ceva toxic – pe care-l băgau în sticla de sifon să iasă un fel de suc de dozator, dar mult mai prost. Numai mamaie ştie ce sperietură a tras cînd am apărut în faţa uşii, roşie la gură şi pe mîini de parcă muşcasem din pisica vecinilor. Mi s-a interzis cu desăvîrşire să mai beau aşa ceva.

Racheta albă. Ştiţi despre ce vorbesc. Serialul ăla în care habar nu mai am ce se întîmpla, dar melodia… mă scuzaţi domnule Ţeicu, n-aveţi nici o vină, dar îmi dă fiori reci şi-n ziua de azi. A fost difuzat la TV de obsedant de multe ori, nu mă mai simt în stare să mă mai uit nici 2 minute acum.

Uniforma şcolară + accesoriile aferente. Nici băieţilor de la serviciile speciale nu le ia atîta timp să se îmbrace cînd pleacă în acţiune, cît îi lua maică’mii să mă îmbrace de şcoală iarna, în clasa a treia. Chiloţi, ciorăpei albi cu talpă, maieu alb de bumbac băgat în ciorăpei, pantaloni matlasaţi cu bretele, pulovăr băgat în pantalonii matlasaţi, sarafan, şorţuleţ, manşete, guleraş, bentiţă cu pampon, căciulă peste bentiţa cu pampon, geacă de fîş, fular, mănuşi şi cisme. Şi în spate GHIOZDANUL cu toate caietele de curat, de murdar, manualele, penarul şi mîncarea pentru pauza mare. Şi da, şcoala era departe şi mergeam singură pe jos. Şi da, exact în pauza aia mică de 5 minute eu trebuia neapărat să mă duc la WC şi automat să întîrzii la ora următoare măcar alte 5 minute cu îmbrăcatul. Şi da, şcoala în sine, am iubit-o nespus de mult.

 

După cum spuneam, o nostalgică.

Anunțuri