Noiembrie 2011


Sînt, de felul meu, o persoană nostalgică. Uneori, cînd merg singură pe străzi, gîndul mă poartă în trecut şi mă trezesc zîmbind coşurilor de gunoi, afişelor din staţiile de autobuz sau, cel mai penibil dintre cazuri, în faţa unor total necunoscuţi. Femeile de regulă îmi întorc priviri ostile şi-şi ating faţa cu mîinile, bărbaţii îmi zîmbesc înapoi un pic jenaţi şi se uită pe furiş spre prohab. Sînt în regulă ambii, nimic măzglălit, nimic descheiat. Doar mintea mea cutreieră.

Defapt asta voiam să spun la începutul textului. Că mi-s nostalgică şi-mi place să scotocesc prin amintiri, ajungînd pînă în primii ani ai copilăriei.

Nu despre ce frumoasă a fost, ce unică, plină de mistere şi poveşti la gura sobei. A cam început să mi se aplece de ppt-urile cu copilăriile noastre de dinainte de ’89, pline de jocuri în faţa blocurilor, cicolata Scufiţa Roşie şi bananele puse la copt pe soba lu’ mamaie. Înainte să-mi săriţi în cap. Copilăria mea a fost minunată pentru că a fost a mea, pentru că am fost un copil iubit, dorit, alintat, protejat şi lăsat de capul lui în aceeaşi măsură. De ce lucruri nu vreau eu să-mi amintesc din acea perioadă:

Îngheţata – aţi mai mîncat de atunci ceva atît de greţos şi fad în acelaşi timp? Bucăţoaiele alea de unt degerat şi şuviţele de gheaţă fără gust, defapt puţin amare de la cacao, abia îmi alunecau pe gît şi de fiecare dată speram ca noua îngheţată pe care o cumpăr să fie altfel. Să se fi greşit compoziţia, să fi avut doar eu ghinion şi restul pachetelor defapt să fi ascuns în ele gustul pe care ar trebui să-l aibă o îngheţată. Ăla pe care l-am aflat după ce s-au încheiat anii de aur.

Caramelele cu cacao. Nu primul dinte (pe ăla mi l-a scos dentistul cu 2 degete), dar pe al doilea, cu o caramea dintr-asta mi l-am scos. Am apăsat, am apăsat cu forţă în încercarea disperată de a o înmuia un pic. Cînd am încercat să-mi descleştez gura… dintele rămăsese înfipt în tableta aia lemnoasă, cu rădăcinile în sus. Dentistul ăla ar fi putut proba metoda mea, poate aşa scăpam de coşmarurile cu doctori care-mi scot maxilarul cu mîinile.

Concentratul de… CH4SO2 – care ştiţi chimie scrieţi o formulă pt ceva toxic – pe care-l băgau în sticla de sifon să iasă un fel de suc de dozator, dar mult mai prost. Numai mamaie ştie ce sperietură a tras cînd am apărut în faţa uşii, roşie la gură şi pe mîini de parcă muşcasem din pisica vecinilor. Mi s-a interzis cu desăvîrşire să mai beau aşa ceva.

Racheta albă. Ştiţi despre ce vorbesc. Serialul ăla în care habar nu mai am ce se întîmpla, dar melodia… mă scuzaţi domnule Ţeicu, n-aveţi nici o vină, dar îmi dă fiori reci şi-n ziua de azi. A fost difuzat la TV de obsedant de multe ori, nu mă mai simt în stare să mă mai uit nici 2 minute acum.

Uniforma şcolară + accesoriile aferente. Nici băieţilor de la serviciile speciale nu le ia atîta timp să se îmbrace cînd pleacă în acţiune, cît îi lua maică’mii să mă îmbrace de şcoală iarna, în clasa a treia. Chiloţi, ciorăpei albi cu talpă, maieu alb de bumbac băgat în ciorăpei, pantaloni matlasaţi cu bretele, pulovăr băgat în pantalonii matlasaţi, sarafan, şorţuleţ, manşete, guleraş, bentiţă cu pampon, căciulă peste bentiţa cu pampon, geacă de fîş, fular, mănuşi şi cisme. Şi în spate GHIOZDANUL cu toate caietele de curat, de murdar, manualele, penarul şi mîncarea pentru pauza mare. Şi da, şcoala era departe şi mergeam singură pe jos. Şi da, exact în pauza aia mică de 5 minute eu trebuia neapărat să mă duc la WC şi automat să întîrzii la ora următoare măcar alte 5 minute cu îmbrăcatul. Şi da, şcoala în sine, am iubit-o nespus de mult.

 

După cum spuneam, o nostalgică.

Cu nodul în gît cît un pepene turcesc, cu inima scofîlcită ca un papuc de casă de la ţară, băscuţa trasă alandala peste urechi, ea înainta prin vînt şi ninsoare mai ceva ca Ana lu’ Manole, pornită să afle răspunsul pe care sufletul ei îl ştia deja – mă înşeală !

„Nemernicu’ , porcu naibii, mincinos nenorocit şi prefăcut crezi că mă poţi duce de nas ca pe o proastă? Nesimţitule, idiot încrezut, fanfaronule! Las’ că vezi tu! Ajung io acolo!”

Cuvintele îi umpleau gura dar nu reuşeau să străbată strîmtoarea dinţilor încleştaţi epileptic şi o luau la vale pe pereţi pînă în stomac unde striveau toţi fluturaşii dragostei de mai ieri.

„’mi-nchizi mie telefonul în nas de 3 ori. De 3 (trei) ori!!! Şi dai mesaj că ai treabă la Restaurant! Deci la restaurant o duci… aia merită adică o mîncare în oraş. Io stau ca proasta acasă şi-ţi fac să mănînci şi… şi p’aia, p’aia o duci la restaurant. Să pari tu galant, să-i aşezi scaunul la masă, să vadă ce cunoscător de vinuri eşti. Ajung io acolo!”

Muşchii gambei îşi cereau dreptul la relaxare din ce în ce mai acut dar nu era timp pentru zăbavă. Ochii abia mai făceau faţă printre fulgii de nea topiţi în lacrimile ce se scurgeau spre buze ca în tabloul ăla cascadă – cel mai kitsch cadou primit vreodată de el, de la mă’sa.

„Mă-ta te-a educat aşa, să nu respecţi femeile, că nici ea n-a avut parte de respect de la tac’tu ăla beţiv şi curvar. Şi tu-i calci pe urme acuma. Nu cumva să rămîi mai prejos. Vezi tu! Ajung io acolo!”

Rămase lipită de zidul Restaurantului ca o muscă pe banda dulce – ademenitoare. Pic, pic, pic un ţurţure încălzit de aburii bucătăriei localului se sfîrşea în creştetul capului ei, pătrundea pînza băscuţei şi se scurgea rece spre ceafă, ridicînd fiecare fir de păr ca într-un cor de aplauze frenetice. Se scărpină cu greu prin material – degetele îngheţate nu voiau să se mişte liber – îşi frecă ochii… minunaţi. Aşa-i spusese el cu o seară înainte, că iubeşte ochii ei minunaţi.

„ Nu trebuia să plîng. Proastă ce sînt. Acum nu reuşesc să văd bine prin geam. Nu pot să intru cu faţa asta în restaurant, dar îl văd io. Cu ce-am greşiiiittt eu ???  O nouă inundaţie de apă fierbinte şi sărată forţă barajul pleoapelor, trecu peste şi se duse pe drumul legii gravitaţiei.

Şi printre ceţuri şi geamuri aburite îl văzu. Relaxat, la cămaşă, zîmbind încrezător în timp ce sorbea cafea la masă cu şeful lui. Buza ei de jos băgă imediat divorţ de cea de sus, mandibula nu mai voia să se aproie de maxilar, fluturii stomacului cîştigaseră războiul de mai devreme iar conştiinţa începuse să bată clopotele.

„Dacă intram? Sînt nebună, ce era să fac… era chiar cu treabă la restaurant. Acuma chiar nu pot intra cu faţa asta. Dragul de el avea dreptate că-s posesivă”.

Picioarele-i obosite o duseră de capul lor acasă. Intră frîntă dar uşurată în hol, îşi aruncă hainele la grămadă pe pat, după care le ridică cu grijă pe fiecare şi le puse la locul lor. Ochii îşi spuneau trista istorie a ultimei ore în faţa oglinzii.

„Tre’ să mă duc să fac ceva cu faţa asta pînă se întorce el acasă. O baie fierbinte sigur mă relaxează…”

 

***

O oră mai tîrziu.

– Iubitaaa, am ajuuuns, strigă el din gol.

– Sînt în dormitor, îi răspunde ea.

– Eşti cam palidă, ţi-e bine?

– Da, n-am nimic.

– Parcă ai şi ochii cam roşii.

– Abia am ieşit de la duş, mi-a intrat clăbuc în ochi, de la şampon.

– Aham. Ce mai avem de mîncare prin frigider? M-a ţinut şeful ăsta să-mi explice ce avem de făcut săptămîna viitoare cît e el plecat. N-a dat nimic de mîncare, o cafea şi-atît. Abia aşteptam să ajung acasă. Ştii, mi s-a părut că te văd o clipă prin geamul restaurantului. Era o fată cu o băscuţă ca a ta.

– Nu eram eu, o altă băscuţă probabil.