Aprilie 2010


O dimineaţă oarecare, cu ceva soare în plus, mă îmbie să-mi las acasă faţa morocănoasă de zi cu zi, să mă aranjez… ei nu chiar la patru ace, dar trei aveam şi să zburd spre servici.

La Plaza Mall, în staţia eternului 41, acelaşi balamuc matinal cu care ne-am obişnuit cu toţii, nu-i aşa?… Urc, undeva mai la capătul tramvaiului, urc – adică păşesc pe cea de-a doua treaptă şi zic mercic în gînd că uşile se închid în spatele meu, nu în faţă.

Mă uit, stînga – dreapta, poate, poate mai există ceva spaţiu de valorificat. Nimic. Eram încadrată de 3 domni. Cu unul mă potriveam bine la spate, faptul că eu stăteam cu o scară mai sus, mă aducea perfect într-o anume poziţie din Kamasutra şi în lateral, un domn foaaarte slab, după cum am putut analiza în atîta timp, tot trăgea de pantaloni în sus, jenat sau poate nu, că aveam gura la vreo 10 cm de scula (mă iertaţi) lui. Vreo 3 staţii m-am tot amuzat gîndindu-mă la reacţiile mele şi ale participanţilor în trafic dacă… vorba ’ceea… apărea vreo erecţie matinală între noi. N-am ajuns la nici o concluzie, nu ştiu ce aş fi făcut, nici eu nici ceilalţi. Cel de pe treapta cea mai de sus, a avut inspiraţia de a-şi pune o borsetă între fundul lui şi profilul feţei mele.

Cînd am coborît la Crîngaşi, doar pentru a face loc şi altora să se dea jos, la reurcare m-am luptat să trec de scară şi să intru pe culoar. Moment artistic. Următoarele 3 staţii le-am mers în poziţie de balet, adică talpa unui picior dreaptă şi cealaltă perpendiculară pe ea, că dreaptă nu mai avea loc, ţinută galant de pe după un umăr de un alt domn (celor 3 colegi de „scară” le pierdusem urma între timp) care probabil nu apucase să lase ambele mîini în jos în timp util şi-l prinsese aglomeraţia cu un braţ ridicat, conversînd la telefon cu prietena dînsului „da, iubi… în tramvai… da… da… te sun mai tîrziu…te pup… moa, moa, moa”. Ne-am zîmbit. Destinul ne lipise unul de celălalt mai ceva ca Poxipolul. Ne-a dezlipit pe la Turda, el rămînînd cu cămaşa udă, eu cu cele „trei ace” făcute vraişte, moralul la pămînt şi-o căruţă de nervi. Pînă la Mihalache m-am chinuit să mă des-şifonez, să ajung măcar cu „un ac” la birou.

Aaaaa v-am mai povestit cum e aia cu „ o zi obişnuită la biou” ?

https://amyofbedlam.wordpress.com/2009/04/23/metoda-de-enervare-rapida-intr-o-zi-obisnuita-la-birou

Just relax