Iulie 2008


Pe-atunci mergeam la tara fara griji si bunica, fara asa multe riduri ca astazi, imi citea cu glasul ei atit de domol basme cu oameni neinfricati si cu vrajitoare hide. Ieseam si eu voinic, cu batul meu cioplit in curte si ma luptam cu balauri imaginari pe care-i invingeam cu un rinjet de satisfactie. Dar ce iubeam mai presus de orice altceva era acea minunata istorioara despre „Prislea cel voinic si merele de aur”. Ma simteam in pielea acelui tinar de care toti rideau si care, cu bunatatea lui fara limita, invingea tot ce era rau, pentru a dobandi iubirea unei fiinte angelice.

Astazi, Prislea a crescut. A cautat totusi cu vointa sa de fier gradina cu lucruri fermecate. Dar mai intai a cautat merele de aur in acel loc plin de magie, unde totul era invelit de aburi stralucitori de lumina… Poate ca, asemenea vechilor spuse, nu mai are inocenta si bucuria descoperirilor. Pentru ca in gradina unde a nimerit este o ceata densa si murdara; sint niste fiinte – le poti spune oameni? – care au fete amenintatoare si care – ce oroare – n-au nici pe departe rodii, curmale si nici mere de aur. Au niste bolovani maro-cenusii ce i se par dezgustatori la prima vedere si pe care ei ii numesc „cartofi”. Dar, desi sint atat de uriti, trec tot timpul oameni cu alte fete, dar tot amenintatoare si cumpara bolovanii astia pe care nici macar nu se gandeste sa puna mina.

Prislea nu-si mai gaseste locul. Nu intelege in tinutul carui zmeu se gaseste care asupreste fara sens fiintele astea ce i se par jalnice. Ar scoate spada sa-i apere si sa risipeasca vraja asta urita. Dar scoate un strigat triumfator!

A vazut merele… sint la un om cu o fata mai putin amenintatoare, dar slab din cale-afara. Si entuziasmul moare la fel de repede cum s-a nascut – merele nu sint nici macar poleite cu aur, sint pline de pete si sint zbircite… Si nimeni nu cumpara asa ceva pentru ca toti cauta cartofii aia insuportabili.

Dezamagit, Prislea pleaca doborit de tristete si de frumoasele sale amintiri. In drumul sau gaseste pe cineva care se uita la propria imagine. Cineva ii spune ca este o oglinda in care te vezi chiar pe tine.

Anunțuri

O leapsa muzicala de simbata dimineata asa. Sa vedem in ordine descrescatoare cam la ce ma duce gindul, cu jumatate de cana de cafea deja bauta…

 

Trimit si eu mai departe leapsa catre Adi si oricine intra si citeste postul. Have a beautiful raining morning like I have!

Azi mi-am chemat inorogul. I-am despletit coama de spuma alba, i-am netezit pentru a nu stiu cita oara pielea-i fina ca de matase. L-am intrebat pentru ce imi este fidel atita amar de vreme. Pentru ce m-a urmat spasit in peripetiile mele tumultoase, scapindu-ma cu fuga de fiecare data cind lumea mi-era potrivnica.

Unic prieten fidel, adus de vint, intr-o zi insorita de duminica, pentru ce starui linga o creatura atit de inferioara tie? Eu nu pot vindeca ranile si bolile lumii, nu pot exorciza omenirea lasind-o pura si inocenta cum era la nasterea ei, nici viata nu pot darui. Copil al soarelui sint si eu, dar tu esti intruchiparea luminii. Gindire posed si eu, dar tu personifici intelepciunea. Purtati de vintul salbatic sintem amindoi, dar numai tu vezi limita intre nebunie si dorinta, intre fantasticul tau si realitatea mea.

De ce ti-ai abandonat singuratatea si plaiurile sfinte si-ai coborit intre demonii cu chipuri binevoitoare? Cu ce fel de blindete nesfirsita iti este inzestrat sufletul, caci sagetile lor otravite te lovesc dar nu reusesc sa te doboare.

Tu, lider salvator, protector a ceea ce mi-a ramas de daruit din sufletul meu, de ce mai speri la inaltarea mea in lumea ta, cind miinile-mi sint inca scaldate de mocirla, iar ochii mei prozaici nu vor vedea nicicind lumina?…