Februarie 2008


Zgomot. Mult zgomot. De parca miliarde si miliarde de neuroni plini de ura isi dadusera acordul sa tipe concomitent. Unde naiba incape atata furie in niste celule asa de mici?

 

Ma incapatanez sa merg printre ei. Printre neuronii aia porniti la revolta. Ma privesc intii cu uimire, au treaba. Apoi, cumva speriati ca eu cu linistea mea as putea influenta starea de spirit, ma incoltesc. Maresc pasul. Prea tirziu. Si-au dat seama ca au putere asupra mea si incep sa stringa cercul. Le simt respiratiile in ceafa. Ura lor imi impiedica pasii, ma incetinesc. Ma conduc telepatic spre o alee cu sens unic.

 

Mi-e teama sa intoc capul. Le simt prezenta la un micron de pas in spate. Doi dintre ei, mai indrazneti au inceput sa vorbeasca cu glas tare. Rid.

 

Mi-e teama. Mi-am pierdut puterea asupra lor. Trebuie sa am curajul de a ma intoarce. Sa-i sfidez pentru ultima oara inainte de a ma fringe. O pajiste de tentacule urite transmitindu-si fulgere unul altuia… pina unde neuronul meu vizual atinge linia orizontului.

 Am inghetat de mult cu ochii deschisi. Trebuie sa privesc pina la capat distrugerea. Au format doua tabere. Femeia albastra si barbatul alb. Incolaciti ca doi serpi in lupta finala. Zimbesc. Ritm scazut. Respiratie sacadata. Liniste. Intuneric. Trezire. Cit?…

Anunțuri

Mai sint doua zile pina la atingerea extazului. Masculii isi bat capul cu ce trebuie sa cumpere, care e cel mai propice loc de petrecut seara, care e locul perfect de petrecut noaptea, in cazul in care seara iese bine, etc. Femelele isi pun intuitia in miscare in speranta de a afla dinainte ce li se cumpara, unde li s-a rezervat masa, in cazul in care au descoperit cadoul si le-a si placut, unde li s-a rezervat canapeaua, in cazul in care le-a placut si cadoul si localul, etc. 

Un nou an, o noua zi de 14 februarie, aceeasi frenezie de neinteles pentru mine. Adica, hai sa fim seriosi. Ati imprumutat o sarbatoare, sinteti constienti ca sinteti niste plagiatori si totusi incercati sa depasiti originalul. Citi dintre cei care sint incintati azi de „Valentine’s Day” sarbatoreau acum ceva ani in urma „Dragobetele”? Pentru cine vrea detalii despre traditia romanesca, sa faca click aici. 

De ce atita inversunare in acest post? Pentru ca ieri, intrind cu treburi importante intr-o banca, duduia din spatele biroului era mult mai atenta la decuparea unor inimioare din carton rosu decit la ce aveam eu de spus. 

Hai, faceti un efort si reveniti-va din reverie. Cine va iubeste cu adevarat nu asteapta 364 de zile de la un an la altul sa va spuna asta la lumina unor luminari de 10 lei duzina, in lumina crepusculara a unui restaurant, inconjurati de alte perechi cu ochii dati pe spate de importanta evenimentului. 

Nu-mi trimiteti felicitari cu „Cupidoni” strapunsi de sagetute si nici texte siropoase de pe net. Probabil o sa fiu cu prietenii in oras la o pizza si o bere, discutind… ce discutam de obicei. 

Ca sa ramin in tema. O voce care pe mine m-a fascinat prin asemanarea cu originalul. Enjoy it.

http://www.youtube.com/watch?v=IwfoqUI-LK0

Gata. Capat de drum am zis! Ma uit inapoi si nu vad de unde am venit. Probabil era o carare atat de batatorita incit s-a surpat in urma mea. Imi zimbesc in sine. Cel putin de un lucru sint sigura. Nimeni nu ma va urma pe acest drum. Vor trebui sa o ia pe cai ocolitoare sa ma ajunga din urma, sa inghita mai mult praf, sa se tavaleasca in mai mult noroi, soarele sa-i arda de n ori mai mult.

 Respir adinc. Ma pot odihni un pic… Nu, imi trebuie un avans mai mare daca vreau sa fiu sigura. Incotro? Nu sint intr-o intersectie. Nu exista dreapta, stanga si inaintele tocmai s-a terminat.

Imi vad mainile, picioarele in planuri paralele. Sint tridimensionala imi spun. As putea aluneca intr-un subnivel al existentei. Imi integrez rapid cei n+1 de ani de viata. Hmmm…. e o panta cam brusca, am facut multe intoarceri de 90 de grade si unghiurile ascutite imi sfasie sufletul acum.

 

Privesc in sus. Eternul joc de fum si oglinzi. Alte culori, alte miresme, aceleasi ambitii. Simt o mica victorie, i-am pacalit imi zic. Cu cit cobor, cu atit risul imi devine mai sarcastic. Probabil simte ca se apropie de origini.

 

Disting conturul unei forme umane ce arunca spre mine un cordon fosforescent tangent la fiecare curba a invataturii pe care o traversez.

 Nu, nu trebuie sa-l ating. Nu intelegeti? Nu vad de unde am venit, dar acolo jos e calea mea spre transcendenta.

Ceea ce pot scrie acum si ceea ce voi si scrie, imi poate aduce critici. Si va si spun de ce. Pentru ca un barbat nu-si poate pierde vremea uitindu-se pe geam.

 

Si asta fac eu zilnic. Privesc strada pe jumatate pietruita care se intinde hidoasa de-a lungul ferestrei, cu gropi largi ca niste ochi negri, deschisi a mirare.

 

Pare banal, dar citi stiu ce fascinatie iti dau spatiile deschise, fara de orizont, asemenea autostrazilor noastre, autostrazi cu sens unic… Orasul imi pare atit de linistit, dar stiu ca acolo, in adincuri, fierbe in ritm cadentat nelinistea.

 

„Liniste – neliniste?! Ce-i asta, ba? Ce ne vrajesti cu cuvinte d’astea intelectuale? Mie-mi crapa matu’” Asta-mi spun cei de pe strada, pe care ii vad mici si neinsemnati de la geamul meu. Si as vrea sa stiti ca simt o durere pentru toti, pentru cei ce sint vinovati ca exista, dar ii privesc cu superioritatea mea „inefabila”, aceea a omului privitor.

 De asta iubesc geamul cu perspectiva lui mareata, cu departarea lui lipsita de griji, in care totul iti apare fara insemnatate. Acolo sint in siguranta. Doar la cativa pasi de mine exista insa usa. Usa spre furnicile de jos. Unde tot ce imi aparea abstract este marit pana la grotesc.

Saracie, lipsa de bani, somaj, natalitate in continua descrestere si suferinta. Ce bine era acolo sus, la geamul meu, unde oamenii se transforma in notiuni, unde durerea devine bucurie, unde asteptarea si meditatia nu-si au rostul.

 M-am hotarat. Si va rog si pe voi. Ascundeti-va undeva, intr-o camera fara mobila, dar sa aiba un singur geam. Si, daca se poate, undeva intr-o mansarda. De acolo veti sti ca suferinta de aici de jos este doar iluzie, si ca toti, toti amaratii lumii sint doar furnici in marele furnicar al lumii. Acolo voi veti fi zeii. Dar astupati usa catre lumea de afara: acolo este doar tristete, acolo unde oamenii merg la servici, asteapta banii si traiesc fara sa stie de ce. Acolo este Romania.