Ianuarie 2008


Departe de a fi un studiu elaborat, urmatoarea expunere propune o mica paralela intre iubirea de acum doua secole si cea de azi. Voi incepe cronologic.„Pe vremea aceea, literatura facea un serviciu de nepretuit: sufla replici, il ajuta pe fante la agatat”.

Era de ajuns recitarea unor poeme, de cele mai multe ori scrise de altii, pentru impresionarea tinerei alese. Ma intreb cind modul acesta de „facut curte” era atat de familiar, la ce trebuiau sa fie atente domnisoarele in cauza? La gesturi, mimica, intonatie, alegerea textelor potrivite in functie de importanta autorilor lor, gradul de subtilitate expus in text, eventual chiar autenticitatea textului, altfel spus sa poata concluziona daca respectivul pretendent era sau nu un bun actor?

Ce s-a intamplat cu poeziile de dragoste? Pai sa vedem, s-au transformat in „replici de agatat”, le poti gasi pe n site-uri pe internet:

“Crezi in dragoste la prima vedere sau mai e nevoie sa mai trec inca o data ? (pentru insistenti) Ce ciine dragutz, ce numar de telefon are? (pentru iubitorii de animale, de orice gen) Am invatat cumva la scoli diferite impreuna? (pentru analfabeti) Nu sunt beat, ci doar m-ai ametit tu. (pentru alcoolici iremediabili) De ce o fata dragutza ca tine, vorbeste cu un idiot ca mine? (pentru cei sinceri) Scuza-ma mi-am pierdut ursuletul, vrei sa te culci tu cu mine? (pentru temerari) Salut! Eu fac mai multi bani decat poti tu sa cheltui. (pentru ascultatorii de manele).

Inutil de mentionat ca in aceste cazuri nu trebuie sa mai fii atenta la nimic. „Lucrurile merg atunci cand stii sa-ti dai o forma, sa preschimbi intr-o persoana distincta intersanjabilitatea propriului libido. Daca, dimpotriva esti un indragostit timid si anacronic, daca nu poti sa propui decat banalitati amoroase sau o dorinta fara calitati, poti fi sigur ca nimeni nu o sa se uite la tine: caci, ce este mai stereotip decat dulcegariile afective, mai banal natural decat aspiratiile simturilor: dispretul pe care-l avem pentru generalitati ne impune sa gasim altceva”.

„Este ridicol sa vorbesti de dragoste, iar sa vorbesti de libido nu este operativ”.„Si in aceasta goana dupa originalitate, in aceasta truda disperata de punere in valoare, toate discursurile sunt admise, doar tacerea intimidata si stereotipul jenant sunt condamnate. Acum cind nu se mai racoleaza in numele dragostei, se racoleaza in numele a te miri ce: revolutie, ecologie, muzica pop, droguri, pictura in ulei, calatorii in Afganistan, parale, masini, sport, bicicleta olandeza, pedagogie moderna, after-shave-urile lui Givenchy, bricolaj, bucatarie exotica si acuarele: tot ce-l face pe destinatar sa exclame <<misto tipul (tipa), are ceva>>; contrariul lui: <<aiurea, nu-i nimic de capul lui (ei)>>… contrariul acestui pacat capital: nedeterminarea”.Si totusi, chiar atat de deficitara sa fi ajuns generatia noastra incit frazele imbecile de agatat sa ramana refugiul celor fara imaginatie?„Seducatorul de odinioara era un comediant cinic ce-si ascundea violenta simturilor sub fardul sentimentelor. Placerea lui perversa, legea lui erau falsificate. In zilele noastre, racolarea pretinde cu totul alte calitati. Nu trebuie sa fii duplicitar ci vandabil. Mascarada seductiva si-a trait traiul: traim in era transparenta si obiectiva a examenului. Il judeci pe celalalt pentru ce este si nu pentru pasiunea pe care o afiseaza. Si atunci cind nu este nimic, cand nu stie sa-si compuna o imagine, il respingi. Seductia era o arta a disimularii; racolarea este o arta a determinarii. Ipocrit, seducatorul se prefacea ca se supune valorilor dominante din societate: onoare, virtute, dragoste. Vrajeala recoleurului implica un efort de formulare si nu o activitate de deformare. Primul isi travesteste personajul; stradania necontenita a celui de-al doilea este de a fi un personaj.

A seduce inseamna, deci, a minti: de aceea toti indivizii sinceri, care iubeau iubirea sau credeau in virtute, se situau automat in afara seductiei. Nu era nici o dificultate sa deosebesti griul de neghina: dar astazi cine minte? Cine fraudeaza? Cine joaca limpede, cu cartile pe masa? Cine poate afirma: <<Eu nu merg la agatat, eu dau intilnire>>? Apele s-au tulburat, ne scarpinam in cap nedumeriti: nu mai exista opozitie de metoda intre profesionistii seductiei, sentimentele duioase si oamenii cu principii. Racolarea e o vama obligatorie pentru toate schimburile, constringerea inevitabila a intersubiectivitatii amoroase”.

Astazi, barbat sau femeie trebuie sa invete sa faca slalom printre cuvinte, sa fie atent la modul cum le sint percepute propriile gesturi. Intr-o societate in care <<limbajul trupului>> are o insemnatate aleasa, in care femeile, cel putin din punct de vedere legal, le sint egale barbatilor, in care fiecare individ tinde spre perfectionism, ne mai sint oare permise greseli in plan afectiv?

Sau initiatorul oricarui tip de relatie interumana trebuie sa se comporte exemplar, dupa anumite tipologii, fara umbra de greseala, altfel riscind o excludere totala din partea Celuilalt?„Atitatorul la inceputuri este un stricator de singuratati si se stie ca pentru lumea in care traim este primul si cel mai sacru dintre drepturi. Cu ce sa incep? Cu scuzele. Trebuie sa justific si, daca se poate, sa sterg ilegalismul. Sunt propriul meu comis voiajor si, ca orice vinzator care n-are chef sa i se trinteasca usa in nas inainte sa fi apucat sa-si prezinte marfa, trebuie sa cheltuiesc comori de smecherie ca sa preschimb pe loc strimbatura Celuilalt in zimbet si sa-l fac curios, in loc sa-l las sa bata in retragere”.

Am invatat sa acceptam libertinajul celorlalti la nivel de teorie. Citim, absorbim mai ceva ca niste bureti diverse teorii care mai de care mai edificatoare si ni se pare de fiecare data ca am gasit Calea. Ca femei, am incercat sa ne impunem pe piata libera, lasind la o parte orice prejudecata si partial am si reusit. Si totusi, toata aceasta expunere in public a sentimentelor, decojirea lor pina la miez, face pe cineva sa se simta mai multumit de sine, mai iubit de ceilalti, mai constient de valorile propriului sau ego? Intr-o era in care pasiunea de a ne diseca propriile emotii depaseste emotiile in sine, nu pot sa nu ma intreb daca dincolo de cuvintele spuse in soapta „dupa”, de cuvintele spuse serios „inainte”, mai exista totusi ceva.  

P.S. „Aviz tuturor speriatilor

Dimensiunea penisului nu are nici o importanta. Erectiile masculine normale variaza intre 15 si 17 cm. Dar este total ridicol sa te simti psihologic handicapat, daca propriul penis nu atinge, cu totul si cu totul, decit 12 sau 13 cm. Mentionam ca dimensiunea obiectului are mult mai putina importanta decit utilizarea lui si ca, deci, nu este deloc grav daca organul in erectie nu depaseste 8 sau 9 cm (ceea ce este foarte onorabil) si ca nu trebuie sa va alarmati daca organul dvs., in activitate, nu masoara decit 5 cm sau 4 sau 3 sau 2. Iar daca penisul dvs. nu depaseste 50 mm sau 1 cm, atunci chiar nu mai are nici o importanta, dar chiar nici una”. 

Toate citatele fac parte din cartea Noua dezordine amoroasa – Pascal Bruckner / Alain Finkielkraut

Am creat acest blog in urma cu aproximativ o saptamana si deja incep sa ma simt ca intr-o competitie la care nu m-am inscris niciodata. Decizia de a pune stapinire pe un infim spatiu din eter, sub forma acestui blog gazduit de wordpress, a venit in urma unor dezbateri indelungi intre eul plictisit de viata, dornic de confortul pe care ti-l da statutul de cititor si eul nerabdator de a-si exprima ideile, principiile, teoriile si pozitia fata de spatiul inconjurator. Cum sint nascuta sub semnul Leului, eul mai puternic a invins ca intotdeauna si… m-am supus.Amalgam de contradictii, terminind un liceu la profil limbi moderne, o facultate cu profil mecanic, inca cu o nostalgie dupa o cariera de medic psiholog, eul meu creativ nu si-a propus sa revolutioneze blogosfera, ci doar sa o imbogateasca putin.De unde a plecat ideea cu numele blogului. Cuvintul „Bedlam” a fost folosit o perioada indelungata cu sensul de sanatoriu, casa de nebuni, mai tarziu capatind sensul de scena de nebunie si confuzie.Termenul de „Tom o’ Bedlam”, plecand si el de la titlul unui poem anonim datind din jurul anul 1600, a fost atribuit mai tirziu cersetorilor si vagabonzilor care sufereau sau simulau diverse boli mentale. Acestia pretindeau sau au fost presupusi a fi primii „locatari” ai „Bethlem Royal Hospital – Bedlam”, cel mai vechi spital psihiatric din lume. Astfel ca de la Tom o’ Bedlam la Amy o’ Bedlam nu a fost decit un pas mic, necesar datorita trecerii de la masculin la feminin. Acestea fiind zise, the Bedlam’s doors are opened for everyone, so welcome. „And I’d rather play here / With all the madmen / For I’m quite content they’re all as sane as me…” – David Bowie – All the madmen. P.S. Nu am invatat inca sa pun link-uri catre paginile de unde m-am informat, dar mai am timp sa ma documentez.

Nu inteleg ce se intampla cu moda in Romania azi. Nici pe departe nu vorbesc de ceea ce impun casele de moda, pentru ca nu-mi permit sa ma imbrac de la vreuna. Ma refer la ceea ce ni se impune nou, astora cu salarii sub cel mediu pe economie, de catre importatorii si distribuitorii de marfa chinezeasca, extrem de proasta calitativ la preturi nejustificat de mari.

Nu inteleg de ce trebuie sa te afisezi pe strada drept “Motanul incaltat”, cu blugi bagati in tot soiul de ghete cu talpa ca niste senile si cu cojocele cu blana din plastic, ca sa poti fii catalogata drept “in pas cu moda” si sa nu lezezi ochii domnisoarelor cu blugii tai clasici si geaca calduroasa de iarna cand intrii in vreun club de “fitze”. De unde revolta mea pe ziua de azi? Pai… imi caut de o luna inca o pereche de blugi albastri (hai, fie si negri) clasici, in doua orase … si surpriza, nu am gasit! Capse colorate, broderii cu floricele si diverse animalute, strasuri si alte improvitatii menite sa-ti ia ochii si banii e tot ce am vazut. Poti deveni sentimental gandindu-te la o pereche de blugi? Cred ca da, pentru ca deja mi-e dor de anii de liceu cand ceea ce caut acum cu fervoare, gaseam oricand in orice magazin de cartier.

Pentru ca nu ai bani si nu ai masina, nu stii unde sa pleci. Te duci la Bucuresti. Te saturi usor de orasul atit de plin de chioscuri, asemeni vechiului Instambul. Ai vrea sa pleci. Unde? Spre Buzau? Ce stii de tirgul asta? Odata, un sfint a fost inecat aici. Unu’ Sava… Si ce-i cu asta? Mai are si vulcani, dar nu cu lava, ci noroiosi, ce chestie! Ai luat trenul care normal intirzie un sfert de ora si ajungi acolo unde voiai. Preferi sa nu te intrebe ce ai gasit. Gara cenusie te intimpina indiferenta, cu gunoaie si lesuri de ciini printre liniile de cale ferata, cu WC-uri cu taxa de 1 leu care miros a putreziciune… Crezi ca te inseli. Fugi. Ce bine este afara, unde ai tot ce-ti trebuie.In zece metri patrati sint zece circiumi si toti atitia “fani”. Dar multe lucruri te intimpina: gropi pe strada, firme cu “capul” spart, oameni incarcati de griji. Unde este orasul pe care-l vedeai pe harta, cu atatea obiective demne de luat in seama?Unde sint renumitii Codrii Vlasiei, cu salbaticia lor plina de farmec? Poti vizita Parcul Cring, unde, ca intr-o gradina botanica mai poti vedea copacii vechii generatii. Dar te miri ca nu au geam protector in fata lor, pentru ca siluetele lor sint girbovite acum si lipsite de personalitate. Vroiai caprioare si porci mistreti? Sint si caprioare, dar… pe doua picioare, cu pulpe dezvelite. Si porci sint… Trebuie doar sa-i descoperi. Daca tot mai vrei natura, ia-ti o natura moarta. Gasesti la Piata Mare cu 75 de lei bucata. Orasul nu ti s-a deschis inca. Exista inca alte cufere cu multe surprize. Le vei descoperi pe rind.M-am inselat amarnic. Aici unde Matei Basarab a intemeiat Episcopia, unde exista odata un tirg al tuturor celor vazute si nevazute, exista astazi nimicnicia celor trecute.Pe artera lunga care strabate orasul intilnesti chioscuri, magazine, si, dupa cum cred unii, supermarket-uri. Unde tu, trecator grabit intilnesti ceea ce sperai sa uiti – fastul unei lumi ce se reclama prin lumini artificiale, dar pierde „la adevar”.In centrul acestui oras gasesti Prefectura: o cladire impunatoare cu turnuri medievale si porti impunatoare unde gasesti tot ritualuri medievale, cu strajeri la fel de atenti ca acum ceva timp. Nu te insela ca mai devreme; birurile pe care le dai la „Poarta” sint foarte actuale. Nu te descuraja! Vrei sa intri la Primar? Ai program de audiente afisat si stii, daca te conformezi, ca trebuie sa „ungi” incheieturile bietilor portari; crezi ca daca ai intrat pe prima poarta este si ultima. Bietule calator! Nu mai exista Tepes, nu mai exista dreptate la indemina.Ai card? Ai „cash”? altfel, ce cauti ca turist? Vrei sa te bucuri de calatoria ta? Du-te in vest, la noi la Buzau sint alte reguli. La noi nu sint „codrii verzi de brad” ci bancnote fosnitoare si totul capata un pret. Asa ca, ratacitule turist, cind vrei sa iei trenul spre Buzau, nu cauta un ghid turistic. Incearca mai bine la o banca de unde stii ca poti obtine suprema cautare: Maria Sa, Mita! Si atunci te vei simti minunat in acest tirg, unde, odata, un sfint a fost inecat si unde exista inca o gara cenusie…

Vorbeam cu un bun prieten mai deunazi despre frustrarile oamenilor din a caror societate facem vrand nevrand parte. I-ati vazut cum merg pe strada? Cu capetele plecate, incruntati, gata de atac, de parca ar cara pe umerii lor intreaga povara a planetei. Credeti ca-si bat capul cu intrebari de genul “de unde sintem, in ce scop traim pe pamantul asta, unde ne ducem”, etc. ? Bineinteles ca nu. Cum ar putea zambi? Au probleme… “Nu vezi, astia au scumpit iar euro (!?), or sa creasca preturile la toate, o sa ne fie din ce in ce mai greu”. De cand am devenit oare atat de limitati, ca entitati vorbesc, sa nu ne mai pese decat de siguranta zilei de maine si atat? Un poimaine pare atat de indepartat si de nelalocul lui, incat nu mai are rost sa ne gandim la el? Si azi, azi nu mai conteaza? Traim cu un fel de usurare fiecare zi din calendar cu gandul ca am invins timpul, l-am pacalit, l-am retinut pentru alte 24 de ore de partea noastra si obositi, cand ne asezam capul pe perna, ne gandim tot la ziua ce urmeaza. De cand nu v-ati mai permis luxul de a ramane o clipa in loc si de analiza un pic ce se intampla in jur? Servici – copil – sot/sotie – cumparaturi – banci – magazine – apeluri telefonice – navigari pe net – iata lucrurile care ne umplu fiecare zi, zi de zi. Mai are cineva chef de citit ceva dupa ce a citit factura la electricitate? Mai are cineva chef sa-si invite prietenii acasa la un pahar de… orice, cand prietenii care-ti intra pe usa vin „cu inspectia”, isi rotesc privile ca niste ulii scanand mobila, geamuri, pereti… „Hmmm, uite in camera de zi nu merge draga tabloul asta cu peisaj de munte cu sculptura asta in piatra reprezentand un sacerdot din cultura Maya. In nici un caz cu perdeaua asta colorata asa…”Nu mai sintem oamenii condusi de verbul „vreau”. Ne-am transformat fara sa ne dam seama in niste masini conduse de verbul imperativ „trebuie”, inchisi ermetic in baloane impermeabile, impenetrabile, manati mai mult de nevoie decat de voie de colo – colo, de forte pe care am uitat sau ne e frica sa le mai controlam. Intangibili am devenit toti, fizic si psihic, infricosati sa nu facem implozie la un contact cu lumea exterioara.„Noi nu vom sti vreodata ce ne asteapta maine / Tu bucura-te astazi! Atata iti ramane / Ia cupa si te-aseaza sub luna de clestar / Caci maine poate luna te va cata-n zadar!” – Omar Khayyam (Persia – cca 1045-1122 e.n.)Ai naibii persii astia, nu aveau net, nu-si faceau bloguri, nu aveau celulare sa asculte manele la ele pe strazi, dar faceti pariu ca erau mai fericiti?