Roagă un străin să-ţi spună care e primul cuvînt ce-i apare în minte cînd rosteşti România şi desigur nu vei fi suprins. Clar, nu va fi nici Eliade, nici Nadia, poate Hagi, dar cel mai probabil, Dracula va fi răspunsul.

Legenda voievodului vampir nu mai e un secret pentru nici o persoană care a deschis măcar o dată o pagină de internet dedicată acestuia. Ca străin, ai putea crede că românii împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru aşa numitul Vlad Dracul. Ei bine, nu e chiar aşa. Pasiunea românilor e chiar Dracul însuşi, nu imitaţii şi apropouri.

Urmează o listă cu locuri dedicate acestui personaj şi ce-ar fi să începem cu o biserică, pentru că asta chiar e ceva de care l-ai lega. Pe bune?

1. Biserica cu Draci din Ivăneşti, jud. Ialomiţa

Fantome într-o biserică abandonată, cine s-ar fi gîndit la asta?

http://adevarul.ro/locale/slobozia/foto-biserica-dracilor-ivanesti-monument-istoric-devastat-natura-spirite-rele-1_52831412c7b855ff56ec9b54/index.html

Dacă ne luăm după ce spun localnicii, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial cîţiva soldaţi germani care se retrăgeau de pe front s-au ascuns de ruşi în această biserică. S-au rugat Domnului să-i scape de ruşi, dar aceştia i-au găsit şi i-au executat. Înainte de execuţie, soldaţii ar fi blestemat biserica pentru că Dumnezeu nu i-a ajutat.

Acum, după cîteva zeci de ani, oamenii tot sunt reticenţi în a se apropia de biserică. Clădirea a fost lăsată în paragină. Localnicii mai spun că de cîteva ori au văzut un grup de oameni intrînd în biserică la apusul soarelui. Cînd s-au dus să vadă cine sînt, n-au găsit pe nimeni în interior. Mulţi nu cred în fantome, dar spun că în jurul bisericii se simte un cîmp de energii negative, un spirit rău care nu vrea să plece.

Construcţia bisericii a durat 10 ani, fiind ridicată din blocuri mari de granit aduse cu care trase de boi. Structura sa impunătoare este admirată de turişti de pretutindeni, atraşi de poveştile cu fantome, fotografiindu-se singuri printre ruine.

2. Biserica cu draci din Corund, jud. Satu Mare

Ce s-a întîmplat cu băieţii buni?

https://www.agerpres.ro/social/2015/04/14/reportaj-satu-mare-povestea-bisericii-cu-draci-din-corund-coborata-din-deal-in-vale–12-53-02

Biserica aceasta a devenit populară atît în ţară cît şi peste hotare datorită picturilor de pe peretele vestic al pronaosului, picturi ce descriu păcatele omenești sau pedepsele pentru ele. “Interesant este că picturile sunt cele originale, scenele pictate sunt din viaţa de apoi, sunt diavoli care pedepsesc păcătoşii, făcute cu scopul de a-i înfricoşa pe păcătoşi”, a spus Felician Pop, consilier responsabil cu cultura în Consiliul Județean Satu Mare.

https://vocea.biz/necategorisite/2015/apr/18/biserica-cu-draci-din-corund-coborata-din-deal-in-vale/

Imaginea prezintă Judecata de Apoi dintr-un alt punct de vedere. După cum puteți vedea, nu există nici o judecată bună, ci doar răul. Nu există nici un Hristos cu apostolii, nici o reprezentare detaliată a Raiului și a iadului.

3. Biserica cu Moartea, jud. Argeş

Hai mai bine să pictăm gardul

http://www.argeseanul.ro/diverse/articol/pictura-blestemata.html

Biserica din satul Ciocănăi, comuna Moşoaia, jud. Argeş a devenit cunoscută drept “Biserica cu Moartea” pentru că pe unul din pereţii săi exteriori este o pictură reprezentînd un înger între doi demoni. În dreptul unuia e scris mare MOARTEA, în caz că ceva era neclar în schiţă.

Cine a încercat vreodată să şteargă desenul, a murit. Nu de bătrîneţe, evident. Unul a decedat în timp ce dansa hora la o nuntă, altul, preot, călcat de căruţă în timp ce-şi conducea o rudă pe ultimul drum. Cele două accidente i-au făcut pe localnici să tragă linie şi concluzie şi să lase desenul în pace pe perete.

4. Lacul Dracului, jud. Caraş Severin

11224381_841038662638853_6639202181425482225_n

Se spune că lacul nu are fund

Photo credit, Boby Prodan

Obiectiv mult mai cunoscut decît bisericile amintite mai sus, Lacul Dracului se află în Parcul Naţional Cheile Nerei, jud. Caraş Severin. (13 m adîncime)

Legenda acestuia este una amuzantă. Se spune că un cioban îşi păzea turma în apropiere de Rîul Nera şi într-o bună zi dă nas în nas cu Satana.

Ciobanul tocmai făcea un foc să se încălzească la intrarea peşterii, cînd deodată din apă iese un pitic ţinînd în mînă un peşte. Piticul e gata să facă prinsoare cu ciobanul că acesta din urmă nu va fi în stare să frigă peştele fără ca acesta să se îndoaie. Ciobanul acceptă provocarea cu condiţia ca piticul să frigă un cap de ţap fără ca scăfîrlia să rînjească. Cei doi cad de acord asupra probelor. Ciobanul înfige peştele pe un băţ, îl frige bine pe foc, peştele rămînînd drept, evident.

Piticul leagă şi el botul animalului cu o frînghie, dar aceasta arde şi ţapul îşi arată dinţii.

Furios că a pierdut în faţa ciobanului, piticul a intrat în apă şi n-a mai ieşit. Ciobanul realizează că tocmai l-a păcălit pe Diavol şi aşa apare denumirea lacului.

Un frate mai mare al acestui tip de lac poate fi găsit în Florida, SUA, lacul numindu-se Devil’s Den Spring.

http://nebula.wsimg.com/5933dd41591566ae191465c8816e13e0?AccessKeyId=EB68A1444DDCC3C0CD01&disposition=0&alloworigin=1

5. Lacul Dracilor din Pietrari, jud. Vîlcea

Nu tot ce străluceşte e aur, zicea un cîntec

http://www.ramnicuvalceaweek.ro/?p=24836

Legenda spune că unde este un lac, pe fundul lui este şi o comoară de aur. Acest lac nu e diferit de altele. A avut o comoară. Un butoi mare plin de monede de aur. Asta au văzut oamenii într-o zi când apa lui secase.

Trei familii din Pietrarii de Sus au venit să scoată butoiul. Au intrat în mlaștină cu ramuri de dovleac și legînd butoiul cu ele încep să tragă rugându-se lui Dumnezeu. „Ajută-ne, Doamne, să punem mîna pe bani.” Butoiul plin de aur a început să se miște. Ei trag și trag și la sfârșitul zilei erau aproape să termine treaba. Butoiul era pe malul lacului.

Obosiți și înfometați, bărbații se așezaseră la masă, dar femeile rămăseseră pe țărm, privind cu invidie la aur, dar și una la alta. Toate aveau aceleași gânduri ascunse rugându-se Satanei: „Ajută-ne, Drace să împărţim banii.” Într-o clipă, lacul fu plin din nou cu apă, înghițind şi familiile și banii.
De atunci, nimeni nu mai merge acolo. Se rătăcesc bovine, tot felul de fiare urlă noaptea în pădurile din jurul lacului. Poţi vedea fantome, spun unii. Cu toate acestea, este interzis să vorbeşti despre lac în Pietrari.

Povestea este veche de sute de ani și încă dăinuie şi astăzi. Există şi opinii care susţin ideea unui banal lac care colectează scurgerile din pînza freatică și unde se scaldă mistreții. Mârîielile sau strigătele auzite noaptea sunt fie de la porci, fie de la bufnițe, păsări care umplu pădurea din jur.

6. Cascada Moara Dracilor, Munţii Lătoriţei, jud. Vîlcea

Cascada de 200 metri

În ciuda numelui, n-am găsit nici o legendă demnă de a fi menţionată aici, legată de acest loc. Unii spun că numele i se trage de la zgomotul foarte puternic pe care-l face apa în cădere, sunet ce ar aminti de sunetul din Iad. Da, corect, ca şi cum cineva a fost acolo şi a reţinut exact cum sună Iadul.

Denumirea cascadei mai provine şi de la faptul că moara care este situată pe rîu are axul vertical cu rotire în sens invers acelor de ceasornic, mişcare opusă celorlalte mori de apă. Ai putea spune că “merge ca dracu”.

7. Piatra Dracului, jud. Neamţ

piatra dracului, 2

Photo credit, Boby Prodan

O piatră singuratică în mijlocul unui lac nu te duce neapărat cu gîndul la vreo legendă faimoasă. Dacă vrei cu tot dinadinsul să crezi în vreuna, ai pune-o pe seama lui Hercule care ar fi venit pe aici şi s-ar fi dat mare în faţa ţăranilor.

Ei bine nu, românii tot pe Dracu au dat vina şi pentru bolovanul acesta uriaş.

Aşadar, Dracu face un pariu cu Dumnezeu (deja e clişeu, dar na, nouă ne plac prinsorile!). Diavolul voia să pună stăpînire pe rasa umană şi Doamne-Doamne îl convinge să facă rămăşag cu El dacă vrea să-şi atingă scopul.

Dracu se laudă că el poate fura stînca din vîrful Ceahlăului şi să i-o aducă lui Dumnezeu pînă în zori. Reuşeşte să desprindă stînca, dar în timp ce o căra în zbor (la români nu merge cu hocus-pocus, munca e muncă, căratul cărat) aude cocoşii vestind zorii, se sperie şi scapă bolovanul.

Dap, chiar şi Diavolul se sperie uneori, mai ales de cocoşi şi de dimineţi.

Legenda merge chiar mai departe în zilele noastre. Diavolul încă se străduie să mişte piatra din loc, pînă acum mutînd-o doar cîţiva centimetri. Aşa că acum se crede că piatra îşi schimbă poziţia în timpul nopţii.

Alţii cred că atunci cînd Dracul îşi vizitează piatra în timpul nopţii, toate luminile se sting şi toată animalele şi păsările tac mîlc.

Experţii vin şi (ca de obicei) distrug povestea. Adevărul constă într-o iluzie optică creată de nivelul apei care urcă şi coboară.

8. Castelul Bran, jud. Braşov

Castelul-Bran-630x472.jpg

Vlad Dracul a dormit aici ca simplu musafir şi n-a sorbit decît domniţe, din privire

 

http://www.turismland.ro/castelul-bran/

În ciuda tuturor legendelor care circulă în jurul prinţului Vlad Ţepeş, cunoscut şi ca Vlad Dracul, acesta a trăit în castelul din localitatea Bran pentru scurt timp şi doar ca oaspete.

Nu are importanţă cît de mult investigăm, se pare că istoria nu-i leagă în alte circumstanţe. Totuşi, mitul că în ţinuturile Transilvaniei a trăit un teribil vampir este viu şi astăzi, Castelul Bran alimentînd imaginaţia oricărui turist.

În realitate, fortăreaţa a fost construită în secolul XIV în scop militar, suferind modificări de-a lungul timpului. Din 1920 devine proprietatea Reginei Maria a României ca mulţumire a contribuţiei acesteia la Marea Unire din 1918. Ea a fost ultima care a adus modificări construcţiei, dîndu-i acest aspect de basm pe care castelul îl are astăzi.

9. Satul Voila, jud. Braşov

N-am o fotografie cu satul dar e cert că Vlad Dracul, persoana, nu personajul, a oferit din acest sat numit Voila lui Stanciu Moenescu şi fii săi Moian, Stoica, Sin şi Vlad o jumătate şi o altă treime, cu teren pentru o moară.

Actul de donaţie al satului Voila suna cam aşa:

„Io Vlad Voievod şi domn, cu mila lui Dumnezeu, cu buna tocmeală lui Dumnezeu am biruit şi am domnit toată Ţara Românească şi am fost biruitorul Almagiului şi Făgăraşului […] şi am dăruit […] jupânului Stanciu Moenescu cu slujitori ai lui […] şi le-am dat lor jumătate din Voila şi din hotar şi din ceailaltă jumătate le-am dat lor şi a treia parte….” (http://www.infagaras.ro/voila-satul-daruit-de-vlad-dracul/)

Clar, da? Dar Renfield, stăpîne? A primit şi el ceva?

 

10. Podul lui Dumnezeu, loc. Ponoarele, jud. Caraş Severin

11539565_841042879305098_8488189391146347235_n

Traversează podul ca să ai noroc în viaţă!

Photo credit, Boby Prodan

Ahhh, văd ce-ai făcut aici, ai păstrat ce-i mai bun pentru final. Nu te grăbi!

Legenda spune că Dracul îşi avea casă într-o peşteră. Bineînţeles că în interior era întuneric şi pentru nu ştiu ce motive, lui îi place la întuneric. Diavolul făcea tot felul de lucruri rele oamenilor din jur. Asa că localnicii l-au rugat pe Dumnezeu să-i ajute să scape de Diavol. Legenda e din timpurile străvechi cînd Dumnezeu încă mai mergea printre oameni.

Coboară El din ceruri, Dracul se ascunde în peşteră. Dumnezeu apasă cu mîna pe tavanul peşterii pentru a-l prăbuşi peste drac, acesta se surpă, mai puţin un arc de rocă care rămîne la suprafaţă. Acesta este podul de piatră. Care nu s-a dărîmat în acest caz.

Diavolul s-a strecurat printre dărîmături şi a reuşit să iasă din peşteră pe altă parte. Furios că a fost alungat, a zgîriat toate pietrele de pe cealaltă parte a versantului, formînd două cîmpii cu lapiezuri: Cîmpia Afroditei şi Cîmpia Cleopatrei.

Reclame

Scriu următoarele pentru că tot am citit zilele astea despre dificultatea de a lua decizii şi refuzul unora de a se mai implica în astfel de acţiuni. Textul e ceva mai lung, dar o să încerc să fiu concisă şi să nu mă pierd în detalii inutile.

Plecăm de la premisa că oamenii angajaţi în instituţiile statului vor să se spele pe mîini de absolut orice responsabilitate. Pentru că peste hăţişurile legislative ale tuturor domeniilor de activitate din România domneşte mîndru Haosul. Nu spun în că în cadrul instituţiilor nu sînt şi oameni pregătiţi, dar nici aceştia nu vor să-şi asume nimic.

În condiţiile acestea, în 2016, apar din partea ISU două documente ce ar fi trebuit să uşureze şi să clarifice munca unor terţe persoane. E vorba despre HG nr. 571/2016 privind aprobarea categoriilor de construcţii şi amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind securitatea la incendiu şi Ordinul nr. 129/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice privind avizarea şi autorizarea de securitate la incendiu şi protecţie civilă.

Ce aduc nou aceste documente?

Păi conform HG nr. 571/2016, anexa 2, pentru obținerea autorizației de construire pentru o stație de distribuție cu GPL la autovehicule nu mai este necesară obţinerea în prealabil a avizului ISU.

Ordinul nr. 129/2016, anexa 4, pct.12 nu face decît să pună la punct actele necesare pe care trebuie să le conţină dosarul în vederea emiterii/obţinerii autorizaţiei de securitate la incendiu.

Păi şi nu e bine? Care e problema? Se sare o etapă, nu se mai pierde vreme.

Este şi nu este.

Pentru asta o să mă întorc în timp cu cîţiva ani. Mai exact prin 2011, cînd au început primele discuţii şi măsurători privind montarea unei instalaţii de livrare GPL în incinta staţiei Lukoil – Str. Lujerului. Dacă sînteţi de prin zona Dr. Taberei – Militari şi aveţi maşină pe GPL, e imposibil să nu o ştiţi. Cînd s-a încheiat cu obținerea autorizațiilor? În 2017. În toamnă. Şase ani pentru intrarea în legalitate a unui amărît de rezervor de GPL. Motivul? Mai lipseau cîţiva centrimetri din distanţa minima acceptată de normativul de proiectare în vigoare între instalaţia de GPL şi blocul din dreapta staţiei. (Distanţa e aproape imposibil de măsurat la centimetru datorită obiectivelor din jur. S-a întins ruleta peste gard, prin gard, pe lîngă gard. Ruleta cu laser e şi ea inutilă datorită distanţei mari. S-a încercat şi pe timp de zi şi pe timp de noapte, şi dintr-o singură distanţă şi pe bucăţi. Am obţinut vreo 5 distanţe diferite, foarte apropiate ca valoare).

Şi acum partea mai puţin văzută a haosului. Normativele. Vechi, fără modificări sau adaptări din 1999, dar pline cu greşeli şi interpretative. În Normativul de proiectare, execuție și exploatare a sistemelor de alimentare cu gaze petroliere lichefiate (GPL) pentru autovehicule – NP 037/99 se acceptă construcţia unui zid de protecţie antifoc, cu rol de reducere a distanţelor minime normate cu pînă la 30% în cazul montării unui instalaţii de GPL în incinta unei benzinării (cazul de mai sus). Dar, aici apare aberaţia, zidul se ia în considerare ca protector DOAR al obiectivelor din incinta benzinăriei, nu şi a celor de peste limita de proprietate. Astfel încît, zidul care protejează aşa cum ştie el mai bine pompele din spatele rezervorului de GPL, conform normativului, nu poate sau nu vrea să protejeze şi blocul de locuinţe de peste gard. Toată lumea se preface că înţelege că e o tîmpenie, o scăpare în exprimare a celor care au întocmit normativul şi totuşi nimeni nu vrea să audă de derogări. Aşa scrie în normativ, aşa facem. Nu ne asumăm nici un risc. Altă aberaţie din normativ constă în faptul că dacă iei pe sus aceeaşi instalaţie care acum e în incinta benzinăriei şi o muţi pe un teren liber, zidul nu o mai poate proteja deloc. Zidul nu se mai admite. End of story.

Dar am zis că nu intru în foarte multe detalii. Aşa că mai ai zic doar una. Din Piteşti de data asta. Pe o oarecare stradă cu o singură bandă pentru fiecare sens de mers. Conform Normativului de proiectare, executare și exploatare a sistemelor de alimentare cu gaze petroliere lichefiate (G.P.L.) pentru autovehicule, prin stații independente – Indicativ NP 037/1/99, atît rezervorul cît şi pompa de livrare se pot amplasa la o distanţă minimă de 5,00m faţă de orice stradă din localitate. În acelaşi timp, rezervorul (nu şi pompa) trebuie să stea la minim 8,00m faţă de limita de proprietate a terenului pe care se amplasează. Destul de lesne de observant că cele două prevederi nu se pot pune în practică în acelaşi timp. N-a fost pic de înţelegere din partea celor de la ISU Piteşti, deşi sînt zeci de staţii pe teritoriul ţării montate la 5 metri de bordura carosabilului. Dialogul suna de fiecare data la fel.

Eu – normativul îmi permite 5 metri.

El – nu aveţi 8 metri faţă de limită.

Puneţi asta pe “repeat”.

Am mutat instalaţia, altfel nu se putea obţine aviz. Arată oribil, într-un unghi ciudat şi măsura nu a ajutat la absolut nimic în afară de satisfacerea orgoliului domnului de la avizări.

Ţineţi minte, asta se întîmpla în faza de după obţinerea certificatului de urbanism din partea primăriei, în clipa strofocării obţinerii avizelor menţionate în certificat în vederea obţinerii ulterioare a autorizaţiei de construire – un fel de a ajunge la porţile Tanelorn-ului.

Revenind la zilele noastre. Parte bună. Nu mai alergi după aviz, cum am mai spus.

Cine îi opreşte pe pompieri ca la faza de obţinere autorizaţie, cînd tu stai mîndru în mijlocul staţiei cu cele trei bibliorafturi de acte puse în ordine, privind la copăceii şi gazonul proaspăt udat (noua lege a Agenţiei de Mediu, altă poveste) să întindă o ruletă şi să exclame “Vai, aici nu ies 20 de centimetri la măsurătoare, mutaţi obiectivul mai încolo” ?!

Dacă mai ai unde. Dacă mai ai cum. De obicei nu ai nici cum, nici unde, pentru că experienţa te-a învăţat să-ţi iei toate măsurile de precauţie din timp.

Cine cui sparge capul? Proprietarul pompierului pentru că trebuia de la faza de aviz (exclusă acum) să spună ce îi convine şi ce nu, înainte de execuţia lucrărilor? Proprietarul mie că n-am respectat modul în care vrea pompierul (ales aleator să dea acordul pentru autorizaţie) să interpreteze normativul? Eu mie însămi că nu mi-am ales altceva de făcut în viaţă?

În Sf. Gheorghe a trebuit să lucrez cu un normativ intern al CFR de dinainte de revoluţie. Prin nordul Moldovei şi chiar judeţul Ilfov a trebuit să aduc documente justificative că nu e chiar ok să montezi paratrăznet în incinta unei staţii care livrează gaz lichefiat sub presiune. Şi aş putea continua aşa ore în şir.

Pentru amplasarea şi execuţia unui depozit de GPL cu capacitate peste 30mc (genul de depozite subterane cu mai multe rezervoare cu capacitate peste 100mc fiecare) nu există normative de proiectare şi punerea lor în funcţiune se face în baza unor legi şi norme preluate din domeniul petrolier atît de vechi că nu le-am găsit indicativul şi anul de publicare pe internet.

Nu se poate monta pe acelaşi soclu în cadrul unei benzinării, pompă de livrare motorină, benzină şi GPL, pentru că nu permite normativul detaşarea pompei de livrare de rezervorul de GPL în incinta benzinăriei. Dacă o duci pe teren liber, se poate. În plus, între pompa de GPL şi cea de benzină trebuie păstrată o distanţă de minim 15 metri. Sînt din arii diferite de activitate şi se ceartă una cu alta, altă explicaţie n-am. În alte oraşe din Europa se poate, la noi nu.

Cum am menţionat, normativele de proiectare în vigoare în tot domeniul care include exploatarea, depozitarea, livrarea şi transportul gazelor petroliere lichefiate sînt din 1999 şi 1997.  Normativul privind proiectarea, executarea, exploatarea, dezafectarea şi postutilizarea staţiilor de distribuţie a carburanţilor la autovehicule (a se citi benzinării) – indicativ NP 004/2003 a avut ultimele modificări în 2006, prin ORDIN Nr. 1395 din 26 iulie 2006. N-au trecut decît 12 ani de atunci.

Se pare că nici o îmbunătăţire tehnologică nu a avut loc asupra rezervoarelor de stocare, sistemelor de livrare (pompelor), a separatoarelor de grăsimi sau a sistemelor de evacuare aer. Altfel am fi văzut modificări ale distanţelor minime de securitate, a locurilor de amplasament etc., nu?

Tot scriind, îmi vin în minte alte şi alte aberaţii trecute în normative, dar nu le mai detaliez aici. Sînt ferm convinsă că lucrurile nu stau mai bine în domeniul construcţiilor sau instalaţiilor. Doar că de ele nu m-am lovit.

Cine şi cînd îşi va asuma responsabilitatea modificărilor legislative? Modificări care să însemne ceva, nu doar înlocuite nişte aberaţii cu altele. Nişte oameni nebuni peste 20 de ani, probabil.

Întreb pentru nişte oameni care se uită la mine lung cu hîrtiile în mînă şi întreabă la rîndul lor “Acum io ce fac, merg cu construcţia mai departe?” şi n-am nici un răspuns concret să le dau.

Din categoria promisiunilor pe care uit să le onorez pentru că mă transform într-o babă senilă, nu din rea voinţă.

Am promis Adelei, acum multe luni în urmă, că pun pe hîrtie (a se citi ecran) parte din întîmplările mai mult sau mai puţin amuzante din călătoriile mele. Din tot elanul de atunci a rămas doar un amărît de text despre Roma care zace pe blog şi care mă face să-mi aduc aminte de îngheţata aia minunată care nu se compară cu nimic. Da, un astfel de om mic sînt care atunci cînd se gîndeşte la capitala istoriei îi plouă în gură cu gînd la îngheţată de fistic.

Dar azi rămîn pe plaiuri mioritice, mai exact în peisajul de iarnă al Bucovinei din ianuarie anul trecut. Vă amintiţi de iadul alb care punea stăpînire pe capitală în 2017. Era fix în ziua cînd eu îmi făceam bagajele şi plecam spre nordul ţării. Paranteză, urgia a ţinut pînă la Ploieşti, unde faci stînga pe lîngă benzinărie să o tai spre Valea Prahovei.

Veneam dintr-o localitate mică, aproape de Sighetul Marmaţiei şi trebuia pînă seara să ajungem în Sadova, altă localitate mică lîngă Cîmpulung Moldovenesc, trecînd munţii prin Pasul Mestecăniş. Mai fusesem de două ori pe acelaşi traseu, dar de ambele dăţi pe timp de vară, soare, ziuă lungă. Acum totul era acoperit de zăpadă, drumul mai anevoios, oboseala mai mare. Ajungem în Cîmpulung undeva pe la 5 după amiază şi aflăm că în pensiunea unde trebuia să avem rezervare nu se mai putea sta. Nu-mi aduc aminte exact de ce, nici nu mai are vreo importanţă. Ideea e că trebuia să găsim alt loc pentru două seri, loc care să nu se cheme Steaua Nordului, că aia ne depăşea bugetul.

Găsim cu greu o pensiune, Casa Irinucăi. La telefon se stabileşte preţ de 60 de lei pe noapte. Super! Întrebăm dacă putem folosi bucătăria, ni se spune că da, plecăm cu ultimele rămăşiţe de voioşie spre clădirea pe care nu o găsim din prima din cauză de lipsă indicatoare de orice fel. Urcăm deluşorul pînă la intrarea în pensiune pe jos, cu bagajele în spate. Panta e prea înclinată şi îngustă pentru a urca cu maşina noaptea, pe zăpadă. Nu-i bai, de aia am plecat la drumeţie, să facem mişcare. Suntem întîmpinaţi cu căldură şi în casă şi în limbaj. Ni se propune să mîncăm ceva gătit de gazdă. Refuzăm. Sîntem genul de paranoici care mănîncă ce-şi fac cu mîna lor. Cumpărăm în schimb de la ea o sticlă de ulei şi încropim ceva la repezeală. În cameră, cald şi bine şi televizor cu telecomandă, funcţional (da, se poate şi altfel). Pe hol se aud paşi. Irinuca, fata adolescentă a gazdei doarme într-o cameră alăturată.

Eu sînt la 3 minute distanţă de duş cu apă fierbinte, viaţa tocmai a devenit şi mai frumoasă!

Apa curge cu presiune, muşchii se detensionează, mai mai că-mi vine să lălăi. Dar mă opresc. Mă opresc pentru că şi apa se opreşte din a mai aluneca pe scurgere şi se strînge în ritm alert în semi-cădiţa duşului. Reduc presiunea apei, mă gîndesc că poate diametrul ţevilor pe refulare e mai mic decît ar trebui şi nu face faţă. Nici o schimbare. Apa ameninţă să treacă de margine. Opresc apa de tot şi apăs frenetic cu palma deasupra scurgerii. Ştiţi sistemul. Foarte, foarte încet apa începe să se scurgă. Eu încep să tremur. Dau iar drumul la apă, foarte încet şi pe modul flici-flici termin duşul. Aia e, nu le poţi avea pe toate la 60 de lei. Deschid uşile de la cabină şi fleoşc-fleoşc intru cu picioarele în toată apa care se scursese din duş, în camera de baie. Covoraşul pluşat plutea relaxat, apa avea lejer 4 cm în înălţime. Panică. Mă uit spre uşa care dădea în cameră. Are prag înalt. Uhhh. Măcar n-am inundat peste tot. Dau capacul de la sifon într-o parte şi încep să fac manevra cu palma. Te-ai găsit! Parcă mai mult aspiram din apa de pe coloană. Mai mult de atît nu ştiu ce să fac. Ies spăşită.

– Am inundat baia, zic.

– Hăă?

– La modul că totul pluteşte pe apă, nu aşa oricum.

Problema apoape depăşeşte pragul şi nu dă semne de retragere. Îmi amintesc de fata care doarme alături. Gîndim amîndoi odată, el zice cu voce tare.

– Du-te şi cheam-o.

Cioc, cioc la uşă, scuze de deranj, uite ce problemă s-a ivit. Fata se uită lung la mine şi zice:

– Păi să vă dau un mop!

– ????

Creierul nu-mi procesează din prima. Mă gîndesc că e tîrziu deja, poate e adormită. Mă întorc în cameră şi o aştept să vină. S-a întors cu găleată şi mop şi s-a apucat să adune apa din baie. Am ajutat-o să întindă pe balcon covoraşele pluşate. Îmi zice că nu s-a mai întîmplat niciodată pînă acum. Îi zic că nu ştiu cum ar putea fi vina mea. Ne spune că mai există o baie pe hol. O putem folosi pe aceea.

A doua zi dimineaţă, gazda ne întîmpină la parter. Auzise de incident şi spune pe cel mai relaxat ton:

– Să vă dau un tub de soluţie de desfundat. Să turnaţi acolo.

– Eu?

– Să-i ziceţi lu’ domnu’, că-i bărbat, să toarne el.

Rîd în sinea mea la gîndul că domnu’ clar nu va face asta şi îi spun cît pot de politicos că nu vreau să mă ocup de desfundat ţevi.

Noi plecăm să facem traseul pe care-l aveam pe listă pentru ziua respectivă. Seara nu mai sînt probleme cu scurgerea. Doar cu insistenţele de a mînca contra cost din ce are ea gătit. Refuzăm din nou politicos. Nu mai pare aşa amabilă ca în urmă cu 24 de ore.

Următoarea dimineaţă aflăm că preţul camerei urcase, de la 60 la 70 de lei. Fincă. Aparent 60 de lei era camera cu baie pe hol, aia cu baie în cameră era 70 lei. LOL. Plătim, evident, că nu ne balamucim pentru 20 de lei. Pentru că lucrurile nu mai erau amiabile, vine cu chitanţă tăiată pe suma de 140 lei şi cu un tipizat în care ar fi trebuit trecute datele personale la cazare, nu la plecare. Îi spun că ar fi fost drăguţ să-mi spună cînd taie chitanţa, pentru că aş fi vrut factură pe persoană juridică. Se pare că trebuia să menţionez asta înainte. Înainte de a mă gîndi că e posibil ca preţul camerei să urce, ea să se supere fleaşcă că nu i-am cumpărat mîncarea şi să vină cu chitanţa în mînă.

– Oricum e foarte ieftin, chiar şi aşa la 70 de lei, e foarte ieftin, ţine să ne mai spună înainte ca noi să părăsim pensiunea definitiv.

 

Nota 1. Cazare cu 60-70 de lei e întra-devăr ieftin. Am stat şi mai ieftin şi mai relaxat prin alte locuri prin ţară, dar cîtă lume se duce să viziteze Roşia Montană la sfîrşit de mai?!

 

Nota 2. Dacă aţi plecat prin zonă să faceţi turul mănăstirilor (cam de asta pleacă lumea în Bucovina), abăteţi-vă puţin (după ce aţi văzut Suceviţa) şi urcaţi pînă la Pasul Palma. E un drum naţional obişnuit care străbate Obcina Mare, legînd Suceviţa de Vatra Moldoviţei. E acolo un monument, o palmă imensă (o palmă de muncitor comunist, heheee) ridicată întru cinstirea muncitorilor (cam 1500) care şi-au rupt mîinile construind şoseaua propriu zisă, 19 poduri şi vreo 180 de podeţe din beton armat.

„Monumentul Palma din Pasul Ciumârna a fost ridicat în anul 1968, la finalul lucrărilor de la drumul ce leagă Sadova de municipiul Rădăuţi. Există o legendă ce spune că, în anii 60’, două echipe de muncitori au început construcţia şoselei din cele două direcţii, iar după opt ani de muncă grea, drumarii au terminat drumul, iar în punctul în care s-au întâlnit au bătut palma. Exact în acel punct, conform aceleiaşi legende, s-a construit şi monumentul Palma”, a declarat istoricul Ilie Gliga.

(http://adevarul.ro/locale/suceava/palma-ciudata-varful-unui-munte-bucovina-semnifica-monumentul-comunist-ridicat-sfarsitul-anilor-60-1_56bb528e5ab6550cb8a781b2/index.html)

Sadova şi Pasul Palma . Photo credit Boby Prodan

16664895_1230863266989722_6759389680025694059_o16423042_1227061717369877_8476259225631470065_o

Ce mai caut pe blogul ăsta în paragină? Păi eram datoare cu nişte lămuriri şi eu încă n-am învăţat să dau răspunsuri scurte.

De la ce a plecat? De la o postare pe Facebook despre o viitoare grădiniţă cu regim vegan pe care chipurile Germania abia aşteaptă să o deschidă. „Germany is about to open its first all-vegan kindergarten!” Exact aşa se exprimă domnii de la https://www.livekindly.co/, cu semn de exclamare, ca şi cum ar fi vorba despre ceva extraordinar, ceva benefic.

Pe lîngă faptul că nu e benefic, este chiar nociv, aşa cum toate extremele sînt nocive.

Să le luăm pe rînd. Mai întîi şi mai întîi haideţi să stabilim ce înseamnă termenii “vegetarianism” şi “veganism” şi care sînt diferenţele.

Conform DEX ’09 (2009)VEGETARIANÍSM s. n. este un regim alimentar sau sistem de alimentație bazat pe produse vegetale, care exclude carnea, permițând unele alimente de origine animală (ouă, lactate, miere).

Termenul de “veganism” nu a fost încă introdus în DEX, dar vă pot oferi o explicaţie aşa cum o prezintă Wikipedia. (https://en.wikipedia.org/wiki/Veganism). Pe scurt, veganismul este o dietă și un stil de viață care exclude uzul cărnii şi altor produse de provenienţă animală în alimentaţie, îmbrăcăminte sau orice alt scop. Cel mai comun motiv pentru a fi vegan este angajamentul etic sau convingerea morală în privința drepturilor animalelor, mediul înconjurător, sănătatea umană și preocupări religioase sau spirituale.

Deja se schimbă puţin datele problemei, nu? Nu mai e vorba doar de faptul că ai noştri copii trebuie să mănînce sănătos şi să renunţe la carne definitiv pentru că aşa s-au trezit nişte guru moderni să susţină. E vorba de morală. De concepţii asupra mediului. De decizii pe care un copil de grădiniţă, oricît de deştept pare pentru părinţii lui, nu şi le poate asuma. În parte pentru că e mai preocupat să-şi bage degetele în nas decît să salveze planeta, dar asta e altă discuţie.

Veganismul este un stil de viaţă, nu o simplă dietă. Din punct de vedere dietetic, veganismul exclude și mierea (excluse sînt mierea, produsele lactate și ouăle în cazul lacto-ovo vegetarienilor, mierea și lactatele în cazul lacto-vegetarienilor, iar în cazul ovo-vegetarienilor mierea și ouăle). Din punct de vedere filozofic, veganismul interzice folosirea a orice fel de produs animal, fie haine sau alte accesorii.

Un vegan urmăreşte atingerea unui standard personal de viaţă în care animalele au un rol important, eventual va deveni un activist pentru drepturile animalelor. Nu e nimic rău în a trage semnale de alarmă asupra cruzimii faţă de animale. Nu e nimic rău în a protesta contra masacrării unor specii, de a limita vînătoarea ca scop pur recreativ. Doar că îţi trebuie un creier adult să o poţi face. Ducînd un copil într-o astfel de instituţie, îţi asumi nu numai alimentaţia lui ci şi dezvoltarea lui ca adult cu o minte echilibrată. E ca şi cum l-ai duce la o şcoală religioasă. Copilul va creşte cu nişte idei fixate de adulţi care cred că „asta e calea cea bună”. E o formă de manipulare chiar dacă la suprafaţă nu sună aşa.

Regimul vegan este considerat adecvat pentru toate etapele vieții, inclusiv în timpul copilăriei și al sarcinii de către Academia Americană de Nutriție și Dietetică, dieteticienii din Canada și Asociația Dietetică Britanică. Drept urmare, cei de la Livekindly se pot lăuda cu o grădiniţă de-a lor înfiinţată în Canada.

Culmea, Societatea Germană pentru Nutriție nu recomandă diete vegane pentru copii, adolescenți, în timpul sarcinii și alăptării, ori discuţia de la o viitoare grădiniţă în Germania plecase. Se subliniază în videoclip obezitatea infantilă care este într-adevăr o problemă, dar ea derivă tot din cealaltă extremă, a alimentaţiei cu fast-food şi a lipsei de mişcare.

Bine, bine şi atunci?

Aceeaşi Wikipedia spune aşa.

Dietele vegane tind să aibă un conţinut mai ridicat în fibre dietetice, magneziu, acid folic, vitamina C, vitamina E, fier și fitochimicale (compușii chimici produși de plante, în general pentru a le ajuta să prospere sau să contracareze concurenții, prădătorii sau agenții patogeni) și mai scăzut în energie alimentară (alimentele disponibile pentru consumul uman, exprimate în kilocalorii sau kilojouli pe persoană pe zi), în grăsimi saturate, colesterol, acizi grași omega-3 cu lanț lung, vitamina D, calciu, zinc și vitamina B12. Dietele vegane dezechilibrate pot duce la deficiențe nutriționale care anulează orice efecte benefice și pot cauza probleme grave de sănătate. Unele dintre aceste deficiențe pot fi prevenite doar prin alegerea alimentelor fortificate sau prin administrarea regulată de suplimente alimentare. Suplimentarea cu vitamina B12 este deosebit de importantă deoarece deficiența acesteia provoacă tulburări de sânge și leziuni neurologice potențial ireversibile.

Destul de clar că doar plantele nu suplinesc nevoia organismului uman de toate vitaminele necesare.

Pe blogul domnului Vasi Rădulescu, medic de profesie, citesc cele scrise în urma unei experienţe timp de o lună cu un regim vegan.

„Un vegan are nevoie, ca orice om, de proteine. Cam 0.8 grame per kilogram corp, asta însemnând vreo 60 de grame pe zi pentru mine. Proteinele se găsesc în legume, fructe, semințe, dar în cantități mai mici decât în carne. Semințele sunt cele mai bogate, dar ca să iei 20 de grame de proteine la o masă, îți trebuie o cantitate considerabilă; ele sunt bogate în grăsimi și destul de calorice – dai peste cap intake-ul de calorii și te îngrași negreșit. Ciupercile sunt o iluzie, au puține proteine. Lintea roșie are 9 grame proteine la 100 grame produs; prin procesare și absorbție incompletă se mai pierd, câtă linte să consumi ca să ajungi la 50-60 grame proteine pe zi? Nu mai vorbesc de calciu, zinc, fier, unde suplimentarea s-ar putea să fie o păcăleală. Din motive de modificări în rău ale stării generale, am renunțat. Era greu să construiesc un echilibru în toate.

Un vegan poate ajunge la mari deficiențe de minerale și vitamine, dar nu aici e deficitul cel mai mare. Dacă analizăm comportamentul unui vegan, vedem că dorește cu orice preț să arate celorlalți cât de mult greșesc, se impune cu orice fel de argument, atacă o mulțime de alte subiecte sensibile, tocmai pentru a capta atenția. Veganul ar trebui să trăiască într-o umilință aparte, dar el vrea urcarea pe un soclu înalt și vrea ca lumea să știe că e superior celorlalți (cât timp e vorba de o alegere de viață, nu e nimic superior).”

Nu ştiu ce să zic de a trăi într-o umilinţă aparte, e puţin forţat, la urma urmei vorbim totuşi de un mod de alimentaţie, nu de traiul în mănăstiri. Totuşi, eu mănînc diferit, asta mă face diferit şi pentru asta mă simt superior vouă, plebea care mai mănîncă carne în 2018. Vedeţi asemănarea cu sectele? Da, şi eu.

Domnul Rădulescu mai are şi o listă cu lucruri de bun simţ. O las şi eu scrisă aici pentru cine a avut răbdare să ajungă cu cititul aşa departe.

„- omul a gravitat mereu în jurul animalelor, fiind vânător, crescător, pescar

– omul nu are patru stomacuri ca alte animale ierbivore

– omul nu are intestinul adaptat pentru consumul crescut de plante

– caninii au involuat din cauza procesării termice, nu pentru că omul nu trebuie să mănânce carne

– dantura s-a modificat pentru a eficientiza dezvoltarea creierului, nu pentru că omul nu trebuie să mănânce carne

– proteinele pun mari probleme, un consum ridicat de cereale și semințe nu e deloc sănătos

– colesterolul exogen e deosebit de util corpului, în cantități raționale

– produșii care suplinesc carnea au o calitate îndoielnică

– carnea are aminoacizi vitali pentru reconstrucția celulară, enzimatică”

Nu vreau să deschid Cutia Pandorei menţionînd zecile de suplimente alimentare mai mult sau mai puţin naturale. Dar ele nu au apărut degeaba. Ele au apărut pentru a produce bani. Foarte mulţi bani. Care nu pot fi scoşi din buzunarele noastre fără a fi mai întîi convinşi că e bine să le luăm, că trebuie să le luăm.

Faceţi un exerciţiu de relaxare, respiraţi adînc şi lăsaţi puţin creierul să judece liber. Dincolo de ce spune internetul, dincolo de ce spune mass media, dincolo de ce spune mamaie (da, nici mamaie n-are dreptate tot timpul). Pe de o parte vi se induce ideea că nu aveţi nevoie de nişte lucruri, pe cealaltă parte încearcă să vă convingă că aveţi nevoie de alte lucruri. Nu, nu e o conspiraţie mondială. Nu în sensul ăla. Nu vrea nimeni să ne omoare în masă printr-o alimentaţie necorespunzătoare. Sînt sume imense cheltuite pentru promovarea şi susţinerea unor tablete naturiste, uleiuri, unguente şi suplimente alimentare de care nu aveţi nevoie. E doar vorba despre bani. Mereu e vorba despre bani.

Dacă totuşi sînteţi atît de convinşi că stilul de viaţă pe care l-aţi adoptat este cel corect, amintiţi-vă şi ce vîrstă aveaţi cînd aţi ajuns la concluzia asta. Pentru dezvoltarea fizică şi psihică echilibrată a copilului dumneavoastră, lăsaţi-l să poată alege singur pentru el. Dacă el va ajunge la concluzia că e bine calea pe care aţi ales-o voi ca părinţi, vă va urma. Dacă nu, nu.

 

Nota absolut personală. Fetiţa aia care muşcă din morcov. Nici cea mai mică plăcere nu se vede pe chipul ei. Probabil pentru că cei mici sînt mai sinceri şi nu se prefac atît de bine.

Pentru ăia care aţi citit doar titlul şi acum sînteţi cu mîna pe piatră, lăsaţi piatra jos şi mai citiţi cîteva rînduri.

Partidele de sex fără finalizare pot fi de două tipuri. Unu, partida în care domnul (din cauză că te iubeşte prea mult) termină în două minute şi tu rămîi cu ochii pe tavan şi doi, aia în care nici unu din parteneri nu vrea să ajungă la finalizare pentru că atunci s-a terminat şi nu ştii cînd o mai poţi lua de la capăt. În cel de-al doilea caz în minte nu-ţi răsună decît “mai vreau, mai vreau…”

Ei bine, da, Roma, pofta asta ţi-o lasă, indiferent de cîte zile petreci pe străzile ei pietruite, printre ruine, parcuri sau pe holuri de muzeu.

Detalii despre ce puteţi vizita într-un city break sau un concediu mai lung nu voi da, sînt zeci de site-uri specializate de unde puteţi să vă informaţi mai bine, atît în ceea ce priveşte tarifele percepute, cît şi programul de vizitare al fiecărui obiectiv în parte.

Indiferent dacă e plin sezon turistic sau nu, centrul vechi al oraşului e aglomerat noapte şi zi. Dacă mai suferiţi că în copilărie vă trimiteau părinţii să ţineţi loc la rînd la lapte sau altceva, înarmaţi-vă cu muuultă răbdare. Adevăratele cozi sînt aici, la intrarea în Muzeul Vaticanului sau la Biserica Sf. Petru. Singura scăpare sînt ghizii de diferite naţionalităţi care ne-au abordat în cel puţin cinci limbi diferite, exact, româna fiind una dintre ele. “Skip line, skip line, wanna skip line?” ăsta e refrenul care o să vă bîntuie la ore bune după ce aţi terminat turul obiectivelor.

N-am profitat de această ofertă şi am regretat oarecum. Pe lîngă faptul că treci ca un mareşal pe lîngă sutele de oameni care stau în ploaie/soare înşiraţi la coadă şi intri în faţă, ghidul suplineşte lipsa aproape totală a plăcuţelor informative. Ce să zic, m-am simţit ca acasă. Din curiozitate, de cîteva ori am făcut-o pe aia de nu se face, aka m-am lipit de un grup de turişti străini, cu ghid vorbitor de limbă engleză şi am tras cu urechea la ce se povestea acolo. Nu mi-a mers de multe ori, pentru că majoritatea folosesc acum dispozitive gen walky-talky cu nişte căşti oribile. Evident, toate aceste beneficii costă ceva euro suplimentari taxei de intrare, iar aici fiecare îşi ştie lungimea bugetului.

Am încercat plimbarea cu CityBus. Nu recomand. Pe broşura dată la urcare scria că turul durează circa două ore şi maşina va staţiona în faţa obiectivelor mai importante. Ni s-au dat căştile acelea verzi, horror, de unică folosinţă bănuiesc şi ni s-a spus unde să le conectăm pentru limba engleză. N-am apucat bine să ne aşezăm în scaune şi să fixăm căştile în pereţii autobuzului, că am şi pornit în Mare Viteză în turul Romei. De oprit, s-a oprit obligat forţat la toate semafoarele prinse pe roşu şi cînd din pură coincidenţă era şi o clădire istorică în faţă, am putut face repede, repede o fotografie, necentrată, nefocusată. Maratonul, căci asta înseamnă turul centrului vechi a durat cam 20-25 de minute şi a costat 16 euro de persoană. Ne-am dat jos dîrdîind de frig (asta n-a mai fost vina lor, noi am vrut să stăm sus, la panoramă, în martie) şi cu lacrimi în ochi.

Ar mai fi şi altele de spus dacă tot sînt la capitolul răutăţi. Internetul gratis e un lux şi nici nu m-am gîndit pînă acum la cît de privilegiaţi sîntem aici cu free wi-fi peste tot. Dacă vă întrebaţi unde au dispărut autobuzele cu burduf şi hoţii de buzunare din ele, sînt acolo, pe orice rută. Deci, mare atenţie la buzunar/poşetă/rucsac sau ce mai căraţi după voi. Nu că nu aţi avea suficientă experienţă în protejarea bunurilor personale pe stradă sau în mijloacele de transport în comun de aici, din ţară, dar să nu vă ia valul că aţi trecut graniţa spre civilizaţie. La fel de uşor cum aţi trecut voi prin vamă, au trecut şi ei.

Dacă tot am amintit de pază şi ordine, Roma e echipată cu trupe de intervenţie ale armatei, poliţiei şi struţo-cămilei de carabinieri, cu rol şi de armată şi de poliţie. Maşini blindate, cu personal bine înarmat pot fi văzute în jurul marilor obiective, dar şi în fiecare staţie de metrou. Nu ştiu dacă asta ar trebui să-mi confere mie un spor de siguranţă sau să-i facă pe potenţialii atacatori să se gîndească de două ori înainte de a încerca ceva.

A fost un sentiment nou şi ciudat pentru mine, probabil şi pentru ceilalţi din grup. Sîntem mult prea obişnuiţi să mergem lejer prin România, fără teamă că oameni răi ne-ar putea răni. Vorbind din prisma omului care a străbătut de n ori ţara în lung şi lat, ceea ce am simţit a fost strîngere de inimă şi bucuria că sînt doar vizitator, că mă pot întoarce repede la mine acasă unde spiritele sînt calme, oraşele paşnice şi cetăţile păzite prin sisteme de supraveghere video, nu cu armament real în mînă.

Să mai amintesc că pizza e o mizerie absolută, pastele sînt seci, fade şi nu m-au impresionat cu nimic? E posibil ca de la străbunii noştri să fi învăţat şi noi ca în toate marile oraşe turistice mîncarea în centru să fie scumpă şi proastă.

Pînă nu vă cuprinde vreun sentiment negativ, hai să vă spun despre vestitele pisici ale Romei care posibil să fi fugit din calea turiştilor mereu grăbiţi spre ceva, orice. Cu greu am reuşit să prind una, într-o fotografie printre ruinele Colosseumului. Probabil că ar fi trebuit să-mi fac timp o zi întreagă doar pentru a le vîna cu aparatul foto pe străzi, pentru că sînt mai rare decît la noi.

În schimb, pescăruşi mai prietenoşi ca acolo, n-am văzut nicăieri. Pozele stau dovadă vie.

Am găsit în schimb, pe o stradă mai lăturalnică, un restaurant decent, genul care la prînz serveşte “all you can eat” pentru angajaţii firmelor din apropiere şi cine se mai nimereşte să treacă prin jur. Managerul, un constănţean stabilit de 18 de ani în Italia ne-a surprins plăcut cu nostalgia lui pentru ţară şi debitul verbal influenţat de macaronari. Ne-am împrietenit, aşa cum o fac oamenii de aceeaşi naţionalitate cînd se găsesc pe alte meleaguri şi n-au aceleaşi interese. Am vorbit despre starea naţiei noastre, starea naţiei lor, despre cît şi-ar dori să se întoarcă în România că de dor şi părinţi, dar, neahhh, nu se face.

Din pură întîmplare am dat peste cea mai mare gelaterie din oraş, cea care serveşte 150 de tipuri de îngheţată “home made” şi cu mîna pe trei inimi pot spune că n-am mîncat ceva mai bun. Doamnă “Gelateria della Palma” aţi făcut un om fericit şi împlinit cu trei cupe de îngheţată. Mai vreau, mai vreau…

Cu ce-am rămas după patru zile petrecute în Roma, cetatea eternă? În primul rînd cu imaginile Grădinilor Vaticanului văzute de sus, din cupola Bisericii, dar eu sînt fană a culmilor şi priveliştilor întinse, aşa că pe voi poate o să vă impresioneze sau deja v-a impresionat altceva. Apoi ocazia de a vedea multe, multe vestigii ale Egiptului Antic, de la mici piese sculptate în pietre semipreţioase, la sarcofagii şi chiar o mumie păstrate toate în incinta Muzeului Vatican.

Imense sculpturi în marmură, bronz sau granit din Roma Antică, incredibil de detaliate hărţi şi picturi murale (am văzut şi Facerea Lumii din Capela Sixtină dar nu m-a dat pe spate, poate şi datorită supraveghetorilor care cereau linişte deplină unui grup de peste 100 de persoane aflate în interior, culminînd cu scoaterea unui cuplu pe uşa de urgenţă) vor rămîne pe veci întipărite în memorie.

Am auzit pentru prima dată “live” cum sună limba zulu la africanii care vindeau produsele lor tradiţionale pe străzi. Hainele lor albe sau colorate sînt o încîntare pentru ochi.

Italienii vorbesc lejer engleza, în schimb n-am găsit nici un spaniol care să-mi răspundă la o întrebare în engleză.

Localnicii conduc maşini de dimensiuni mici şi înţeleg necesitatea acestora într-un oraş cu străzi înguste. Femeile preferă scutere. Foarte rar, biciclete.

Pavajul şi liniştea străzilor laterale mi-au amintit de Sighişoara în extrasezon. Numărul mare de vorbitori de limbă română din jurul meu a contribuit la crearea unei atmosfere confortabile, destinse. Personal, limba italiată îmi displace şi mă oboseşte teribil.

Tragînd linie, balanţa înclină spre pozitiv cu siguranţă, de aici şi sentimentul că mai erau lucruri de făcut, de admirat şi încă 141 de arome de îngheţată de testat.

IMG_1526IMG_1513IMG_1497IMG_1229IMG_1331IMG_1454IMG_1370IMG_1214

 

Din ziua în care am îmbrăcat pentru prima dată uniforma roşie de pompier am ştiut că nu o să mai îmbrac altă culoare în timpul serviciului pentru tot restul vieţii. Forţa, curajul şi altruismul ce îmi fuseseră cultivate de părinţi în trup şi suflet mă propulsaseră spre vârfurile meseriei ca pe un Făt Frumos – într-un an, cât pe alţii în zece. Exagerez puţin, am urmat şi eu ca şi colegii mei ierarhia impusă de lege, dar am ajuns mai repede decât alţii la gradul de maistru militar principal.

Locuiam singur şi într-un fel îmi plăcea aşa. Veniturile îmi permiteau traiul într-un apartament mai mult decât spaţios pentru un burlac nu foarte convins ca mine. Femeile care făcuseră parte din viaţa mea la un moment dat, păreau toate cu minţile răvăşite de clişeele filmelor americane. Eu chiar aveam meseria de pompier, nu eram un stripper în pantaloni cu capse. Pericolele din timpul serviciului erau cât se poate de reale şi când spuneam că am avut o zi grea, nu însemna că mă întorc acasă cu cămaşa şifonată şi o pată de capucino pe cravată. Toate astea, adăugate la faptul că uneori nici după cinci duşuri mirosul de plastic şi cadavru ars nu mi se dezlipea de pe trup, făceau ca până şi cele mai stoice femei să renunţe după două luni de locuit împreună.

restul aici

 

La început a fost senzaţia. Senzaţia de spaimă care te ia în braţe şi te sufocă ori de câte ori păşeşti dincolo de pragul unui spital supra-aglomerat. Iar eu tocmai păşisem într-unul de campanie. Duhoarea din sala de aşteptare depăşea limitele admisibile. Amânasem pe cât posibil să ajung pe mâna măcelarilor care ne tranşau aici sub denumirea de doctori, dar rana de la picior nu voia deloc să se oprească din sângerat. Noaptea trecută îmi dăduse coşmaruri, febră, frisoane, vărsături, tot tacâmul. Dacă voiam să supravieţuiesc, trebuia să ajung aici şi „să fac o vizită” unui medic.

Restul aici.