Roagă un străin să-ţi spună care e primul cuvînt ce-i apare în minte cînd rosteşti România şi desigur nu vei fi suprins. Clar, nu va fi nici Eliade, nici Nadia, poate Hagi, dar cel mai probabil, Dracula va fi răspunsul.

Legenda voievodului vampir nu mai e un secret pentru nici o persoană care a deschis măcar o dată o pagină de internet dedicată acestuia. Ca străin, ai putea crede că românii împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru aşa numitul Vlad Dracul. Ei bine, nu e chiar aşa. Pasiunea românilor e chiar Dracul însuşi, nu imitaţii şi apropouri.

Urmează o listă cu locuri dedicate acestui personaj şi ce-ar fi să începem cu o biserică, pentru că asta chiar e ceva de care l-ai lega. Pe bune?

1. Biserica cu Draci din Ivăneşti, jud. Ialomiţa

Fantome într-o biserică abandonată, cine s-ar fi gîndit la asta?

http://adevarul.ro/locale/slobozia/foto-biserica-dracilor-ivanesti-monument-istoric-devastat-natura-spirite-rele-1_52831412c7b855ff56ec9b54/index.html

Dacă ne luăm după ce spun localnicii, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial cîţiva soldaţi germani care se retrăgeau de pe front s-au ascuns de ruşi în această biserică. S-au rugat Domnului să-i scape de ruşi, dar aceştia i-au găsit şi i-au executat. Înainte de execuţie, soldaţii ar fi blestemat biserica pentru că Dumnezeu nu i-a ajutat.

Acum, după cîteva zeci de ani, oamenii tot sunt reticenţi în a se apropia de biserică. Clădirea a fost lăsată în paragină. Localnicii mai spun că de cîteva ori au văzut un grup de oameni intrînd în biserică la apusul soarelui. Cînd s-au dus să vadă cine sînt, n-au găsit pe nimeni în interior. Mulţi nu cred în fantome, dar spun că în jurul bisericii se simte un cîmp de energii negative, un spirit rău care nu vrea să plece.

Construcţia bisericii a durat 10 ani, fiind ridicată din blocuri mari de granit aduse cu care trase de boi. Structura sa impunătoare este admirată de turişti de pretutindeni, atraşi de poveştile cu fantome, fotografiindu-se singuri printre ruine.

2. Biserica cu draci din Corund, jud. Satu Mare

Ce s-a întîmplat cu băieţii buni?

https://www.agerpres.ro/social/2015/04/14/reportaj-satu-mare-povestea-bisericii-cu-draci-din-corund-coborata-din-deal-in-vale–12-53-02

Biserica aceasta a devenit populară atît în ţară cît şi peste hotare datorită picturilor de pe peretele vestic al pronaosului, picturi ce descriu păcatele omenești sau pedepsele pentru ele. “Interesant este că picturile sunt cele originale, scenele pictate sunt din viaţa de apoi, sunt diavoli care pedepsesc păcătoşii, făcute cu scopul de a-i înfricoşa pe păcătoşi”, a spus Felician Pop, consilier responsabil cu cultura în Consiliul Județean Satu Mare.

https://vocea.biz/necategorisite/2015/apr/18/biserica-cu-draci-din-corund-coborata-din-deal-in-vale/

Imaginea prezintă Judecata de Apoi dintr-un alt punct de vedere. După cum puteți vedea, nu există nici o judecată bună, ci doar răul. Nu există nici un Hristos cu apostolii, nici o reprezentare detaliată a Raiului și a iadului.

3. Biserica cu Moartea, jud. Argeş

Hai mai bine să pictăm gardul

http://www.argeseanul.ro/diverse/articol/pictura-blestemata.html

Biserica din satul Ciocănăi, comuna Moşoaia, jud. Argeş a devenit cunoscută drept “Biserica cu Moartea” pentru că pe unul din pereţii săi exteriori este o pictură reprezentînd un înger între doi demoni. În dreptul unuia e scris mare MOARTEA, în caz că ceva era neclar în schiţă.

Cine a încercat vreodată să şteargă desenul, a murit. Nu de bătrîneţe, evident. Unul a decedat în timp ce dansa hora la o nuntă, altul, preot, călcat de căruţă în timp ce-şi conducea o rudă pe ultimul drum. Cele două accidente i-au făcut pe localnici să tragă linie şi concluzie şi să lase desenul în pace pe perete.

4. Lacul Dracului, jud. Caraş Severin

11224381_841038662638853_6639202181425482225_n

Se spune că lacul nu are fund

Photo credit, Boby Prodan

Obiectiv mult mai cunoscut decît bisericile amintite mai sus, Lacul Dracului se află în Parcul Naţional Cheile Nerei, jud. Caraş Severin. (13 m adîncime)

Legenda acestuia este una amuzantă. Se spune că un cioban îşi păzea turma în apropiere de Rîul Nera şi într-o bună zi dă nas în nas cu Satana.

Ciobanul tocmai făcea un foc să se încălzească la intrarea peşterii, cînd deodată din apă iese un pitic ţinînd în mînă un peşte. Piticul e gata să facă prinsoare cu ciobanul că acesta din urmă nu va fi în stare să frigă peştele fără ca acesta să se îndoaie. Ciobanul acceptă provocarea cu condiţia ca piticul să frigă un cap de ţap fără ca scăfîrlia să rînjească. Cei doi cad de acord asupra probelor. Ciobanul înfige peştele pe un băţ, îl frige bine pe foc, peştele rămînînd drept, evident.

Piticul leagă şi el botul animalului cu o frînghie, dar aceasta arde şi ţapul îşi arată dinţii.

Furios că a pierdut în faţa ciobanului, piticul a intrat în apă şi n-a mai ieşit. Ciobanul realizează că tocmai l-a păcălit pe Diavol şi aşa apare denumirea lacului.

Un frate mai mare al acestui tip de lac poate fi găsit în Florida, SUA, lacul numindu-se Devil’s Den Spring.

http://nebula.wsimg.com/5933dd41591566ae191465c8816e13e0?AccessKeyId=EB68A1444DDCC3C0CD01&disposition=0&alloworigin=1

5. Lacul Dracilor din Pietrari, jud. Vîlcea

Nu tot ce străluceşte e aur, zicea un cîntec

http://www.ramnicuvalceaweek.ro/?p=24836

Legenda spune că unde este un lac, pe fundul lui este şi o comoară de aur. Acest lac nu e diferit de altele. A avut o comoară. Un butoi mare plin de monede de aur. Asta au văzut oamenii într-o zi când apa lui secase.

Trei familii din Pietrarii de Sus au venit să scoată butoiul. Au intrat în mlaștină cu ramuri de dovleac și legînd butoiul cu ele încep să tragă rugându-se lui Dumnezeu. „Ajută-ne, Doamne, să punem mîna pe bani.” Butoiul plin de aur a început să se miște. Ei trag și trag și la sfârșitul zilei erau aproape să termine treaba. Butoiul era pe malul lacului.

Obosiți și înfometați, bărbații se așezaseră la masă, dar femeile rămăseseră pe țărm, privind cu invidie la aur, dar și una la alta. Toate aveau aceleași gânduri ascunse rugându-se Satanei: „Ajută-ne, Drace să împărţim banii.” Într-o clipă, lacul fu plin din nou cu apă, înghițind şi familiile și banii.
De atunci, nimeni nu mai merge acolo. Se rătăcesc bovine, tot felul de fiare urlă noaptea în pădurile din jurul lacului. Poţi vedea fantome, spun unii. Cu toate acestea, este interzis să vorbeşti despre lac în Pietrari.

Povestea este veche de sute de ani și încă dăinuie şi astăzi. Există şi opinii care susţin ideea unui banal lac care colectează scurgerile din pînza freatică și unde se scaldă mistreții. Mârîielile sau strigătele auzite noaptea sunt fie de la porci, fie de la bufnițe, păsări care umplu pădurea din jur.

6. Cascada Moara Dracilor, Munţii Lătoriţei, jud. Vîlcea

Cascada de 200 metri

În ciuda numelui, n-am găsit nici o legendă demnă de a fi menţionată aici, legată de acest loc. Unii spun că numele i se trage de la zgomotul foarte puternic pe care-l face apa în cădere, sunet ce ar aminti de sunetul din Iad. Da, corect, ca şi cum cineva a fost acolo şi a reţinut exact cum sună Iadul.

Denumirea cascadei mai provine şi de la faptul că moara care este situată pe rîu are axul vertical cu rotire în sens invers acelor de ceasornic, mişcare opusă celorlalte mori de apă. Ai putea spune că “merge ca dracu”.

7. Piatra Dracului, jud. Neamţ

piatra dracului, 2

Photo credit, Boby Prodan

O piatră singuratică în mijlocul unui lac nu te duce neapărat cu gîndul la vreo legendă faimoasă. Dacă vrei cu tot dinadinsul să crezi în vreuna, ai pune-o pe seama lui Hercule care ar fi venit pe aici şi s-ar fi dat mare în faţa ţăranilor.

Ei bine nu, românii tot pe Dracu au dat vina şi pentru bolovanul acesta uriaş.

Aşadar, Dracu face un pariu cu Dumnezeu (deja e clişeu, dar na, nouă ne plac prinsorile!). Diavolul voia să pună stăpînire pe rasa umană şi Doamne-Doamne îl convinge să facă rămăşag cu El dacă vrea să-şi atingă scopul.

Dracu se laudă că el poate fura stînca din vîrful Ceahlăului şi să i-o aducă lui Dumnezeu pînă în zori. Reuşeşte să desprindă stînca, dar în timp ce o căra în zbor (la români nu merge cu hocus-pocus, munca e muncă, căratul cărat) aude cocoşii vestind zorii, se sperie şi scapă bolovanul.

Dap, chiar şi Diavolul se sperie uneori, mai ales de cocoşi şi de dimineţi.

Legenda merge chiar mai departe în zilele noastre. Diavolul încă se străduie să mişte piatra din loc, pînă acum mutînd-o doar cîţiva centimetri. Aşa că acum se crede că piatra îşi schimbă poziţia în timpul nopţii.

Alţii cred că atunci cînd Dracul îşi vizitează piatra în timpul nopţii, toate luminile se sting şi toată animalele şi păsările tac mîlc.

Experţii vin şi (ca de obicei) distrug povestea. Adevărul constă într-o iluzie optică creată de nivelul apei care urcă şi coboară.

8. Castelul Bran, jud. Braşov

Castelul-Bran-630x472.jpg

Vlad Dracul a dormit aici ca simplu musafir şi n-a sorbit decît domniţe, din privire

 

http://www.turismland.ro/castelul-bran/

În ciuda tuturor legendelor care circulă în jurul prinţului Vlad Ţepeş, cunoscut şi ca Vlad Dracul, acesta a trăit în castelul din localitatea Bran pentru scurt timp şi doar ca oaspete.

Nu are importanţă cît de mult investigăm, se pare că istoria nu-i leagă în alte circumstanţe. Totuşi, mitul că în ţinuturile Transilvaniei a trăit un teribil vampir este viu şi astăzi, Castelul Bran alimentînd imaginaţia oricărui turist.

În realitate, fortăreaţa a fost construită în secolul XIV în scop militar, suferind modificări de-a lungul timpului. Din 1920 devine proprietatea Reginei Maria a României ca mulţumire a contribuţiei acesteia la Marea Unire din 1918. Ea a fost ultima care a adus modificări construcţiei, dîndu-i acest aspect de basm pe care castelul îl are astăzi.

9. Satul Voila, jud. Braşov

N-am o fotografie cu satul dar e cert că Vlad Dracul, persoana, nu personajul, a oferit din acest sat numit Voila lui Stanciu Moenescu şi fii săi Moian, Stoica, Sin şi Vlad o jumătate şi o altă treime, cu teren pentru o moară.

Actul de donaţie al satului Voila suna cam aşa:

„Io Vlad Voievod şi domn, cu mila lui Dumnezeu, cu buna tocmeală lui Dumnezeu am biruit şi am domnit toată Ţara Românească şi am fost biruitorul Almagiului şi Făgăraşului […] şi am dăruit […] jupânului Stanciu Moenescu cu slujitori ai lui […] şi le-am dat lor jumătate din Voila şi din hotar şi din ceailaltă jumătate le-am dat lor şi a treia parte….” (http://www.infagaras.ro/voila-satul-daruit-de-vlad-dracul/)

Clar, da? Dar Renfield, stăpîne? A primit şi el ceva?

 

10. Podul lui Dumnezeu, loc. Ponoarele, jud. Caraş Severin

11539565_841042879305098_8488189391146347235_n

Traversează podul ca să ai noroc în viaţă!

Photo credit, Boby Prodan

Ahhh, văd ce-ai făcut aici, ai păstrat ce-i mai bun pentru final. Nu te grăbi!

Legenda spune că Dracul îşi avea casă într-o peşteră. Bineînţeles că în interior era întuneric şi pentru nu ştiu ce motive, lui îi place la întuneric. Diavolul făcea tot felul de lucruri rele oamenilor din jur. Asa că localnicii l-au rugat pe Dumnezeu să-i ajute să scape de Diavol. Legenda e din timpurile străvechi cînd Dumnezeu încă mai mergea printre oameni.

Coboară El din ceruri, Dracul se ascunde în peşteră. Dumnezeu apasă cu mîna pe tavanul peşterii pentru a-l prăbuşi peste drac, acesta se surpă, mai puţin un arc de rocă care rămîne la suprafaţă. Acesta este podul de piatră. Care nu s-a dărîmat în acest caz.

Diavolul s-a strecurat printre dărîmături şi a reuşit să iasă din peşteră pe altă parte. Furios că a fost alungat, a zgîriat toate pietrele de pe cealaltă parte a versantului, formînd două cîmpii cu lapiezuri: Cîmpia Afroditei şi Cîmpia Cleopatrei.

Anunțuri

Pentru ăia care aţi citit doar titlul şi acum sînteţi cu mîna pe piatră, lăsaţi piatra jos şi mai citiţi cîteva rînduri.

Partidele de sex fără finalizare pot fi de două tipuri. Unu, partida în care domnul (din cauză că te iubeşte prea mult) termină în două minute şi tu rămîi cu ochii pe tavan şi doi, aia în care nici unu din parteneri nu vrea să ajungă la finalizare pentru că atunci s-a terminat şi nu ştii cînd o mai poţi lua de la capăt. În cel de-al doilea caz în minte nu-ţi răsună decît “mai vreau, mai vreau…”

Ei bine, da, Roma, pofta asta ţi-o lasă, indiferent de cîte zile petreci pe străzile ei pietruite, printre ruine, parcuri sau pe holuri de muzeu.

Detalii despre ce puteţi vizita într-un city break sau un concediu mai lung nu voi da, sînt zeci de site-uri specializate de unde puteţi să vă informaţi mai bine, atît în ceea ce priveşte tarifele percepute, cît şi programul de vizitare al fiecărui obiectiv în parte.

Indiferent dacă e plin sezon turistic sau nu, centrul vechi al oraşului e aglomerat noapte şi zi. Dacă mai suferiţi că în copilărie vă trimiteau părinţii să ţineţi loc la rînd la lapte sau altceva, înarmaţi-vă cu muuultă răbdare. Adevăratele cozi sînt aici, la intrarea în Muzeul Vaticanului sau la Biserica Sf. Petru. Singura scăpare sînt ghizii de diferite naţionalităţi care ne-au abordat în cel puţin cinci limbi diferite, exact, româna fiind una dintre ele. “Skip line, skip line, wanna skip line?” ăsta e refrenul care o să vă bîntuie la ore bune după ce aţi terminat turul obiectivelor.

N-am profitat de această ofertă şi am regretat oarecum. Pe lîngă faptul că treci ca un mareşal pe lîngă sutele de oameni care stau în ploaie/soare înşiraţi la coadă şi intri în faţă, ghidul suplineşte lipsa aproape totală a plăcuţelor informative. Ce să zic, m-am simţit ca acasă. Din curiozitate, de cîteva ori am făcut-o pe aia de nu se face, aka m-am lipit de un grup de turişti străini, cu ghid vorbitor de limbă engleză şi am tras cu urechea la ce se povestea acolo. Nu mi-a mers de multe ori, pentru că majoritatea folosesc acum dispozitive gen walky-talky cu nişte căşti oribile. Evident, toate aceste beneficii costă ceva euro suplimentari taxei de intrare, iar aici fiecare îşi ştie lungimea bugetului.

Am încercat plimbarea cu CityBus. Nu recomand. Pe broşura dată la urcare scria că turul durează circa două ore şi maşina va staţiona în faţa obiectivelor mai importante. Ni s-au dat căştile acelea verzi, horror, de unică folosinţă bănuiesc şi ni s-a spus unde să le conectăm pentru limba engleză. N-am apucat bine să ne aşezăm în scaune şi să fixăm căştile în pereţii autobuzului, că am şi pornit în Mare Viteză în turul Romei. De oprit, s-a oprit obligat forţat la toate semafoarele prinse pe roşu şi cînd din pură coincidenţă era şi o clădire istorică în faţă, am putut face repede, repede o fotografie, necentrată, nefocusată. Maratonul, căci asta înseamnă turul centrului vechi a durat cam 20-25 de minute şi a costat 16 euro de persoană. Ne-am dat jos dîrdîind de frig (asta n-a mai fost vina lor, noi am vrut să stăm sus, la panoramă, în martie) şi cu lacrimi în ochi.

Ar mai fi şi altele de spus dacă tot sînt la capitolul răutăţi. Internetul gratis e un lux şi nici nu m-am gîndit pînă acum la cît de privilegiaţi sîntem aici cu free wi-fi peste tot. Dacă vă întrebaţi unde au dispărut autobuzele cu burduf şi hoţii de buzunare din ele, sînt acolo, pe orice rută. Deci, mare atenţie la buzunar/poşetă/rucsac sau ce mai căraţi după voi. Nu că nu aţi avea suficientă experienţă în protejarea bunurilor personale pe stradă sau în mijloacele de transport în comun de aici, din ţară, dar să nu vă ia valul că aţi trecut graniţa spre civilizaţie. La fel de uşor cum aţi trecut voi prin vamă, au trecut şi ei.

Dacă tot am amintit de pază şi ordine, Roma e echipată cu trupe de intervenţie ale armatei, poliţiei şi struţo-cămilei de carabinieri, cu rol şi de armată şi de poliţie. Maşini blindate, cu personal bine înarmat pot fi văzute în jurul marilor obiective, dar şi în fiecare staţie de metrou. Nu ştiu dacă asta ar trebui să-mi confere mie un spor de siguranţă sau să-i facă pe potenţialii atacatori să se gîndească de două ori înainte de a încerca ceva.

A fost un sentiment nou şi ciudat pentru mine, probabil şi pentru ceilalţi din grup. Sîntem mult prea obişnuiţi să mergem lejer prin România, fără teamă că oameni răi ne-ar putea răni. Vorbind din prisma omului care a străbătut de n ori ţara în lung şi lat, ceea ce am simţit a fost strîngere de inimă şi bucuria că sînt doar vizitator, că mă pot întoarce repede la mine acasă unde spiritele sînt calme, oraşele paşnice şi cetăţile păzite prin sisteme de supraveghere video, nu cu armament real în mînă.

Să mai amintesc că pizza e o mizerie absolută, pastele sînt seci, fade şi nu m-au impresionat cu nimic? E posibil ca de la străbunii noştri să fi învăţat şi noi ca în toate marile oraşe turistice mîncarea în centru să fie scumpă şi proastă.

Pînă nu vă cuprinde vreun sentiment negativ, hai să vă spun despre vestitele pisici ale Romei care posibil să fi fugit din calea turiştilor mereu grăbiţi spre ceva, orice. Cu greu am reuşit să prind una, într-o fotografie printre ruinele Colosseumului. Probabil că ar fi trebuit să-mi fac timp o zi întreagă doar pentru a le vîna cu aparatul foto pe străzi, pentru că sînt mai rare decît la noi.

În schimb, pescăruşi mai prietenoşi ca acolo, n-am văzut nicăieri. Pozele stau dovadă vie.

Am găsit în schimb, pe o stradă mai lăturalnică, un restaurant decent, genul care la prînz serveşte “all you can eat” pentru angajaţii firmelor din apropiere şi cine se mai nimereşte să treacă prin jur. Managerul, un constănţean stabilit de 18 de ani în Italia ne-a surprins plăcut cu nostalgia lui pentru ţară şi debitul verbal influenţat de macaronari. Ne-am împrietenit, aşa cum o fac oamenii de aceeaşi naţionalitate cînd se găsesc pe alte meleaguri şi n-au aceleaşi interese. Am vorbit despre starea naţiei noastre, starea naţiei lor, despre cît şi-ar dori să se întoarcă în România că de dor şi părinţi, dar, neahhh, nu se face.

Din pură întîmplare am dat peste cea mai mare gelaterie din oraş, cea care serveşte 150 de tipuri de îngheţată “home made” şi cu mîna pe trei inimi pot spune că n-am mîncat ceva mai bun. Doamnă “Gelateria della Palma” aţi făcut un om fericit şi împlinit cu trei cupe de îngheţată. Mai vreau, mai vreau…

Cu ce-am rămas după patru zile petrecute în Roma, cetatea eternă? În primul rînd cu imaginile Grădinilor Vaticanului văzute de sus, din cupola Bisericii, dar eu sînt fană a culmilor şi priveliştilor întinse, aşa că pe voi poate o să vă impresioneze sau deja v-a impresionat altceva. Apoi ocazia de a vedea multe, multe vestigii ale Egiptului Antic, de la mici piese sculptate în pietre semipreţioase, la sarcofagii şi chiar o mumie păstrate toate în incinta Muzeului Vatican.

Imense sculpturi în marmură, bronz sau granit din Roma Antică, incredibil de detaliate hărţi şi picturi murale (am văzut şi Facerea Lumii din Capela Sixtină dar nu m-a dat pe spate, poate şi datorită supraveghetorilor care cereau linişte deplină unui grup de peste 100 de persoane aflate în interior, culminînd cu scoaterea unui cuplu pe uşa de urgenţă) vor rămîne pe veci întipărite în memorie.

Am auzit pentru prima dată “live” cum sună limba zulu la africanii care vindeau produsele lor tradiţionale pe străzi. Hainele lor albe sau colorate sînt o încîntare pentru ochi.

Italienii vorbesc lejer engleza, în schimb n-am găsit nici un spaniol care să-mi răspundă la o întrebare în engleză.

Localnicii conduc maşini de dimensiuni mici şi înţeleg necesitatea acestora într-un oraş cu străzi înguste. Femeile preferă scutere. Foarte rar, biciclete.

Pavajul şi liniştea străzilor laterale mi-au amintit de Sighişoara în extrasezon. Numărul mare de vorbitori de limbă română din jurul meu a contribuit la crearea unei atmosfere confortabile, destinse. Personal, limba italiată îmi displace şi mă oboseşte teribil.

Tragînd linie, balanţa înclină spre pozitiv cu siguranţă, de aici şi sentimentul că mai erau lucruri de făcut, de admirat şi încă 141 de arome de îngheţată de testat.

IMG_1526IMG_1513IMG_1497IMG_1229IMG_1331IMG_1454IMG_1370IMG_1214

 

Din ziua în care am îmbrăcat pentru prima dată uniforma roşie de pompier am ştiut că nu o să mai îmbrac altă culoare în timpul serviciului pentru tot restul vieţii. Forţa, curajul şi altruismul ce îmi fuseseră cultivate de părinţi în trup şi suflet mă propulsaseră spre vârfurile meseriei ca pe un Făt Frumos – într-un an, cât pe alţii în zece. Exagerez puţin, am urmat şi eu ca şi colegii mei ierarhia impusă de lege, dar am ajuns mai repede decât alţii la gradul de maistru militar principal.

Locuiam singur şi într-un fel îmi plăcea aşa. Veniturile îmi permiteau traiul într-un apartament mai mult decât spaţios pentru un burlac nu foarte convins ca mine. Femeile care făcuseră parte din viaţa mea la un moment dat, păreau toate cu minţile răvăşite de clişeele filmelor americane. Eu chiar aveam meseria de pompier, nu eram un stripper în pantaloni cu capse. Pericolele din timpul serviciului erau cât se poate de reale şi când spuneam că am avut o zi grea, nu însemna că mă întorc acasă cu cămaşa şifonată şi o pată de capucino pe cravată. Toate astea, adăugate la faptul că uneori nici după cinci duşuri mirosul de plastic şi cadavru ars nu mi se dezlipea de pe trup, făceau ca până şi cele mai stoice femei să renunţe după două luni de locuit împreună.

restul aici

 

La început a fost senzaţia. Senzaţia de spaimă care te ia în braţe şi te sufocă ori de câte ori păşeşti dincolo de pragul unui spital supra-aglomerat. Iar eu tocmai păşisem într-unul de campanie. Duhoarea din sala de aşteptare depăşea limitele admisibile. Amânasem pe cât posibil să ajung pe mâna măcelarilor care ne tranşau aici sub denumirea de doctori, dar rana de la picior nu voia deloc să se oprească din sângerat. Noaptea trecută îmi dăduse coşmaruri, febră, frisoane, vărsături, tot tacâmul. Dacă voiam să supravieţuiesc, trebuia să ajung aici şi „să fac o vizită” unui medic.

Restul aici.

Deschide-ţi sufletul spre mine… ok, gata, e deajuns.Sau mai bine deschide-ţi doar sutienul, că ştii că mereu mi se împleticesc degetele în „moş şi babă” şi timpul începe să stea pe loc şi ultima dată ţi-am plesnit şi o bretea peste umăr şi te-a durut şi ţi-a cam pierit cheful. Că doar ţi-am mai zis de cîteva ori să nu ţi-l mai pui cînd ieşi din casă cu mine. Poate trece vecinul de la doi pe lîngă noi şi zăboveşte cu privirea trei secunde în decolteul tău şi am şi eu un motiv real să-i trag una-n bot, că mereu ajunge înaintea mea de la servici şi-mi ia locul de parcare.

*

– Iubita, iubita, ia uite ce ţi-am adus, îţi strigă domnul tău din hol în timp ce se chinuie să-şi dea jos adidaşii fără să descheie şireturile.

Şi tu arunci pisicul din braţe, sari grăbită din fotoliu, te împiedici de acelaşi pisic care o ia înaintea ta spre uşă, amîndoi ajungînd cu ochi mari şi umezi, plini de curiozitate.

Domnul zîmbeşte la tine cam sinistru, cu jumătate de dinţi şi o mînă la spate şi-n ochi are o licărire pe care i-ai mai văzut-o doar în noaptea aia cînd s-a întors acasă de la un bar cu streaptease.

– De unde vii? În mintea ta eşti convinsă că tot prin asemenea baruri a pierdut vremea şi ţi-a adus şi ţie biscuitele cu ciocolată servit la cafea.

– De la servici. Stai să-ţi zic. Am făcut pană pe drum. Am parcat maşina… şi să vezi… exact acolo era un sex shop. Adică la parterul unui bloc, unde am parcat. Zău că nu ştiam că avem un astfel de magazin în cartier.

Îţi mai vine inima la loc şi te gîndeşti că la spate are lenjerie intimă împăturită în formă de trandafir. Tot e bine, că flori naturale n-ai mai primit de la cununia civilă.

– Uite, am luat… o pereche de cătuşe. Şi întinde mîna repede spre tine să-ţi arate minunea de cadou din oţel inoxidabil.

Pe tine deja te-au tăiat căldurile, ţi s-au încleştat dinţii şi te holbezi cu ochii mari şi goi la domnul din hol.

– Hai mă iubita, de ce reacţionezi aşa? Mă gîndeam să experimentăm şi noi ceva nou.

Iar tu în continuare nu poţi articula nici un cuvînt pentru că te gîndeşti la cartea aia de Stephen King pe care tocmai ai citit-o. Eroina e legată cu cătuşe de pat de soţul ei care suferă un atac de cord şi moare şi ea rămîne acolo 2 zile şi trebuie să-şi taie mîna cu un ciob să poată scăpa şi mai era şi un cîine înfometat care se hrăneşte din cadavrul lui şi parcă îl şi vezi pe Bibu, motanul tău, cum îl trage de degete pe domnul care stă fleşcăit şi debusolat în faţa ta.

– Ok, acuma chiar că exagerezi, nu vrei să le folosim, nu le folosim şi gata. Nişte amărîte de cătuşe… parcă cine ştie ce ţi-am cerut.

Cu capul plecat şi umerii căzuţi te retragi în fotoliul tău. Cum să-i explici imaginile de coşmar pe care ţi le-a provocat cadoul lui? O floare, o amărîtă de floare era suficientă să te facă să zburzi prin cameră. Libidoul şi-ar fi dat mîna cu pasiunea, tu cu domnul din viaţa ta şi cu toţii aţi fi smotocit cearceaful de pe pat pentru zece minute întregi. Şi-n loc de asta, el vine gata să te priponească ca pe o vită la păscut.

El între timp lasă cătuşele şi ia motanul în braţe, scărpinîndu-l pe burtă. Pisicul începe să toarcă lăsîndu-se uşor pe spate.

– Fata asta exagerează, nu-i aşa?

Motanul îi răspunde cu un căscat plictisit, făcîndu-l atent cu lăbuţa să continue cu mîngîierile.

– Bă, da zi şi tu ceva, ţi se adresează ţie, nu că l-ar mai interesa răspunsul tău acum, dar nu poate ieşi aşa, pur şi simplu din încăpere.

Tu deja ai degetele în ochi şi-ţi tragi mucii pe furiş, la gîndul că viaţa ta sexuală e moartă pentru cel puţin trei săptămîni de aici înainte. Măcar să vină acum lîngă tine şi să zică că-i pare rău, că a fost o idee proastă şi că ar fi trebuit măcar să te întrebe dacă-ţi place şi ţie, înainte să cumpere… chestiile alea. Dar el stă în mijlocul camerei, cu motanul adormit în braţe, privind un punct fix pe perdea.

– De cînd nu-ţi mai sînt eu de ajuns? reuşeşti să mormăi printre lacrimi.

– Ei, vezi, asta nu-mi place mie la tine, exagerezi. M-ai tot acuzat că nu-ţi spun ce-mi place, că nu mă deschid în faţa ta, că am gînduri ascunse şi nu vreau să ţi le spun. Ţi-aduci aminte cîte seri m-ai întrebat după ce făceam dragoste „la ce te gîndeşti acum?” şi eu ziceam „la nimic” . Ei, uite, la asta mă gîndeam, ca data viitoare să încercăm ceva nou pentru amîndoi.

*

Aveam o vorbă: pune-ţi visele în traistă şi fugi, fugi… bine, poţi să ţi le pui şi într-o sacoşă de unică folosinţă, din aia transparentă, de supermarket, neapărat biodegradabilă, că altfel e posibil să te prindă ecologiştii călare pe biciclete din urmă, să-ţi facă traista guler şi să-ţi rămînă vreun vis în gît.

Sînt, de felul meu, o persoană nostalgică. Uneori, cînd merg singură pe străzi, gîndul mă poartă în trecut şi mă trezesc zîmbind coşurilor de gunoi, afişelor din staţiile de autobuz sau, cel mai penibil dintre cazuri, în faţa unor total necunoscuţi. Femeile de regulă îmi întorc priviri ostile şi-şi ating faţa cu mîinile, bărbaţii îmi zîmbesc înapoi un pic jenaţi şi se uită pe furiş spre prohab. Sînt în regulă ambii, nimic măzglălit, nimic descheiat. Doar mintea mea cutreieră.

Defapt asta voiam să spun la începutul textului. Că mi-s nostalgică şi-mi place să scotocesc prin amintiri, ajungînd pînă în primii ani ai copilăriei.

Nu despre ce frumoasă a fost, ce unică, plină de mistere şi poveşti la gura sobei. A cam început să mi se aplece de ppt-urile cu copilăriile noastre de dinainte de ’89, pline de jocuri în faţa blocurilor, cicolata Scufiţa Roşie şi bananele puse la copt pe soba lu’ mamaie. Înainte să-mi săriţi în cap. Copilăria mea a fost minunată pentru că a fost a mea, pentru că am fost un copil iubit, dorit, alintat, protejat şi lăsat de capul lui în aceeaşi măsură. De ce lucruri nu vreau eu să-mi amintesc din acea perioadă:

Îngheţata – aţi mai mîncat de atunci ceva atît de greţos şi fad în acelaşi timp? Bucăţoaiele alea de unt degerat şi şuviţele de gheaţă fără gust, defapt puţin amare de la cacao, abia îmi alunecau pe gît şi de fiecare dată speram ca noua îngheţată pe care o cumpăr să fie altfel. Să se fi greşit compoziţia, să fi avut doar eu ghinion şi restul pachetelor defapt să fi ascuns în ele gustul pe care ar trebui să-l aibă o îngheţată. Ăla pe care l-am aflat după ce s-au încheiat anii de aur.

Caramelele cu cacao. Nu primul dinte (pe ăla mi l-a scos dentistul cu 2 degete), dar pe al doilea, cu o caramea dintr-asta mi l-am scos. Am apăsat, am apăsat cu forţă în încercarea disperată de a o înmuia un pic. Cînd am încercat să-mi descleştez gura… dintele rămăsese înfipt în tableta aia lemnoasă, cu rădăcinile în sus. Dentistul ăla ar fi putut proba metoda mea, poate aşa scăpam de coşmarurile cu doctori care-mi scot maxilarul cu mîinile.

Concentratul de… CH4SO2 – care ştiţi chimie scrieţi o formulă pt ceva toxic – pe care-l băgau în sticla de sifon să iasă un fel de suc de dozator, dar mult mai prost. Numai mamaie ştie ce sperietură a tras cînd am apărut în faţa uşii, roşie la gură şi pe mîini de parcă muşcasem din pisica vecinilor. Mi s-a interzis cu desăvîrşire să mai beau aşa ceva.

Racheta albă. Ştiţi despre ce vorbesc. Serialul ăla în care habar nu mai am ce se întîmpla, dar melodia… mă scuzaţi domnule Ţeicu, n-aveţi nici o vină, dar îmi dă fiori reci şi-n ziua de azi. A fost difuzat la TV de obsedant de multe ori, nu mă mai simt în stare să mă mai uit nici 2 minute acum.

Uniforma şcolară + accesoriile aferente. Nici băieţilor de la serviciile speciale nu le ia atîta timp să se îmbrace cînd pleacă în acţiune, cît îi lua maică’mii să mă îmbrace de şcoală iarna, în clasa a treia. Chiloţi, ciorăpei albi cu talpă, maieu alb de bumbac băgat în ciorăpei, pantaloni matlasaţi cu bretele, pulovăr băgat în pantalonii matlasaţi, sarafan, şorţuleţ, manşete, guleraş, bentiţă cu pampon, căciulă peste bentiţa cu pampon, geacă de fîş, fular, mănuşi şi cisme. Şi în spate GHIOZDANUL cu toate caietele de curat, de murdar, manualele, penarul şi mîncarea pentru pauza mare. Şi da, şcoala era departe şi mergeam singură pe jos. Şi da, exact în pauza aia mică de 5 minute eu trebuia neapărat să mă duc la WC şi automat să întîrzii la ora următoare măcar alte 5 minute cu îmbrăcatul. Şi da, şcoala în sine, am iubit-o nespus de mult.

 

După cum spuneam, o nostalgică.

Cu nodul în gît cît un pepene turcesc, cu inima scofîlcită ca un papuc de casă de la ţară, băscuţa trasă alandala peste urechi, ea înainta prin vînt şi ninsoare mai ceva ca Ana lu’ Manole, pornită să afle răspunsul pe care sufletul ei îl ştia deja – mă înşeală !

„Nemernicu’ , porcu naibii, mincinos nenorocit şi prefăcut crezi că mă poţi duce de nas ca pe o proastă? Nesimţitule, idiot încrezut, fanfaronule! Las’ că vezi tu! Ajung io acolo!”

Cuvintele îi umpleau gura dar nu reuşeau să străbată strîmtoarea dinţilor încleştaţi epileptic şi o luau la vale pe pereţi pînă în stomac unde striveau toţi fluturaşii dragostei de mai ieri.

„’mi-nchizi mie telefonul în nas de 3 ori. De 3 (trei) ori!!! Şi dai mesaj că ai treabă la Restaurant! Deci la restaurant o duci… aia merită adică o mîncare în oraş. Io stau ca proasta acasă şi-ţi fac să mănînci şi… şi p’aia, p’aia o duci la restaurant. Să pari tu galant, să-i aşezi scaunul la masă, să vadă ce cunoscător de vinuri eşti. Ajung io acolo!”

Muşchii gambei îşi cereau dreptul la relaxare din ce în ce mai acut dar nu era timp pentru zăbavă. Ochii abia mai făceau faţă printre fulgii de nea topiţi în lacrimile ce se scurgeau spre buze ca în tabloul ăla cascadă – cel mai kitsch cadou primit vreodată de el, de la mă’sa.

„Mă-ta te-a educat aşa, să nu respecţi femeile, că nici ea n-a avut parte de respect de la tac’tu ăla beţiv şi curvar. Şi tu-i calci pe urme acuma. Nu cumva să rămîi mai prejos. Vezi tu! Ajung io acolo!”

Rămase lipită de zidul Restaurantului ca o muscă pe banda dulce – ademenitoare. Pic, pic, pic un ţurţure încălzit de aburii bucătăriei localului se sfîrşea în creştetul capului ei, pătrundea pînza băscuţei şi se scurgea rece spre ceafă, ridicînd fiecare fir de păr ca într-un cor de aplauze frenetice. Se scărpină cu greu prin material – degetele îngheţate nu voiau să se mişte liber – îşi frecă ochii… minunaţi. Aşa-i spusese el cu o seară înainte, că iubeşte ochii ei minunaţi.

„ Nu trebuia să plîng. Proastă ce sînt. Acum nu reuşesc să văd bine prin geam. Nu pot să intru cu faţa asta în restaurant, dar îl văd io. Cu ce-am greşiiiittt eu ???  O nouă inundaţie de apă fierbinte şi sărată forţă barajul pleoapelor, trecu peste şi se duse pe drumul legii gravitaţiei.

Şi printre ceţuri şi geamuri aburite îl văzu. Relaxat, la cămaşă, zîmbind încrezător în timp ce sorbea cafea la masă cu şeful lui. Buza ei de jos băgă imediat divorţ de cea de sus, mandibula nu mai voia să se aproie de maxilar, fluturii stomacului cîştigaseră războiul de mai devreme iar conştiinţa începuse să bată clopotele.

„Dacă intram? Sînt nebună, ce era să fac… era chiar cu treabă la restaurant. Acuma chiar nu pot intra cu faţa asta. Dragul de el avea dreptate că-s posesivă”.

Picioarele-i obosite o duseră de capul lor acasă. Intră frîntă dar uşurată în hol, îşi aruncă hainele la grămadă pe pat, după care le ridică cu grijă pe fiecare şi le puse la locul lor. Ochii îşi spuneau trista istorie a ultimei ore în faţa oglinzii.

„Tre’ să mă duc să fac ceva cu faţa asta pînă se întorce el acasă. O baie fierbinte sigur mă relaxează…”

 

***

O oră mai tîrziu.

– Iubitaaa, am ajuuuns, strigă el din gol.

– Sînt în dormitor, îi răspunde ea.

– Eşti cam palidă, ţi-e bine?

– Da, n-am nimic.

– Parcă ai şi ochii cam roşii.

– Abia am ieşit de la duş, mi-a intrat clăbuc în ochi, de la şampon.

– Aham. Ce mai avem de mîncare prin frigider? M-a ţinut şeful ăsta să-mi explice ce avem de făcut săptămîna viitoare cît e el plecat. N-a dat nimic de mîncare, o cafea şi-atît. Abia aşteptam să ajung acasă. Ştii, mi s-a părut că te văd o clipă prin geamul restaurantului. Era o fată cu o băscuţă ca a ta.

– Nu eram eu, o altă băscuţă probabil.