Defapt asta voiam să spun la începutul textului. Că mi-s nostalgică şi-mi place să scotocesc prin amintiri, ajungînd pînă în primii ani ai copilăriei.

Nu despre ce frumoasă a fost, ce unică, plină de mistere şi poveşti la gura sobei. A cam început să mi se aplece de ppt-urile cu copilăriile noastre de dinainte de ’89, pline de jocuri în faţa blocurilor, cicolata Scufiţa Roşie şi bananele puse la copt pe soba lu’ mamaie. Înainte să-mi săriţi în cap. Copilăria mea a fost minunată pentru că a fost a mea, pentru că am fost un copil iubit, dorit, alintat, protejat şi lăsat de capul lui în aceeaşi măsură. De ce lucruri nu vreau eu să-mi amintesc din acea perioadă:

Îngheţata – aţi mai mîncat de atunci ceva atît de greţos şi fad în acelaşi timp? Bucăţoaiele alea de unt degerat şi şuviţele de gheaţă fără gust, defapt puţin amare de la cacao, abia îmi alunecau pe gît şi de fiecare dată speram ca noua îngheţată pe care o cumpăr să fie altfel. Să se fi greşit compoziţia, să fi avut doar eu ghinion şi restul pachetelor defapt să fi ascuns în ele gustul pe care ar trebui să-l aibă o îngheţată. Ăla pe care l-am aflat după ce s-au încheiat anii de aur.

Caramelele cu cacao. Nu primul dinte (pe ăla mi l-a scos dentistul cu 2 degete), dar pe al doilea, cu o caramea dintr-asta mi l-am scos. Am apăsat, am apăsat cu forţă în încercarea disperată de a o înmuia un pic. Cînd am încercat să-mi descleştez gura… dintele rămăsese înfipt în tableta aia lemnoasă, cu rădăcinile în sus. Dentistul ăla ar fi putut proba metoda mea, poate aşa scăpam de coşmarurile cu doctori care-mi scot maxilarul cu mîinile.

Concentratul de… CH4SO2 – care ştiţi chimie scrieţi o formulă pt ceva toxic – pe care-l băgau în sticla de sifon să iasă un fel de suc de dozator, dar mult mai prost. Numai mamaie ştie ce sperietură a tras cînd am apărut în faţa uşii, roşie la gură şi pe mîini de parcă muşcasem din pisica vecinilor. Mi s-a interzis cu desăvîrşire să mai beau aşa ceva.

Racheta albă. Ştiţi despre ce vorbesc. Serialul ăla în care habar nu mai am ce se întîmpla, dar melodia… mă scuzaţi domnule Ţeicu, n-aveţi nici o vină, dar îmi dă fiori reci şi-n ziua de azi. A fost difuzat la TV de obsedant de multe ori, nu mă mai simt în stare să mă mai uit nici 2 minute acum.

Uniforma şcolară + accesoriile aferente. Nici băieţilor de la serviciile speciale nu le ia atîta timp să se îmbrace cînd pleacă în acţiune, cît îi lua maică’mii să mă îmbrace de şcoală iarna, în clasa a treia. Chiloţi, ciorăpei albi cu talpă, maieu alb de bumbac băgat în ciorăpei, pantaloni matlasaţi cu bretele, pulovăr băgat în pantalonii matlasaţi, sarafan, şorţuleţ, manşete, guleraş, bentiţă cu pampon, căciulă peste bentiţa cu pampon, geacă de fîş, fular, mănuşi şi cisme. Şi în spate GHIOZDANUL cu toate caietele de curat, de murdar, manualele, penarul şi mîncarea pentru pauza mare. Şi da, şcoala era departe şi mergeam singură pe jos. Şi da, exact în pauza aia mică de 5 minute eu trebuia neapărat să mă duc la WC şi automat să întîrzii la ora următoare măcar alte 5 minute cu îmbrăcatul. Şi da, şcoala în sine, am iubit-o nespus de mult.

După cum spuneam, o nostalgică.

„Nemernicu’ , porcu naibii, mincinos nenorocit şi prefăcut crezi că mă poţi duce de nas ca pe o proastă? Nesimţitule, idiot încrezut, fanfaronule! Las’ că vezi tu! Ajung io acolo!”

Cuvintele îi umpleau gura dar nu reuşeau să străbată strîmtoarea dinţilor încleştaţi epileptic şi o luau la vale pe pereţi pînă în stomac unde striveau toţi fluturaşii dragostei de mai ieri.

„’mi-nchizi mie telefonul în nas de 3 ori. De 3 (trei) ori!!! Şi dai mesaj că ai treabă la Restaurant! Deci la restaurant o duci… aia merită adică o mîncare în oraş. Io stau ca proasta acasă şi-ţi fac să mănînci şi… şi p’aia, p’aia o duci la restaurant. Să pari tu galant, să-i aşezi scaunul la masă, să vadă ce cunoscător de vinuri eşti. Ajung io acolo!”

Muşchii gambei îşi cereau dreptul la relaxare din ce în ce mai acut dar nu era timp pentru zăbavă. Ochii abia mai făceau faţă printre fulgii de nea topiţi în lacrimile ce se scurgeau spre buze ca în tabloul ăla cascadă – cel mai kitsch cadou primit vreodată de el, de la mă’sa.

„Mă-ta te-a educat aşa, să nu respecţi femeile, că nici ea n-a avut parte de respect de la tac’tu ăla beţiv şi curvar. Şi tu-i calci pe urme acuma. Nu cumva să rămîi mai prejos. Vezi tu! Ajung io acolo!”

Rămase lipită de zidul Restaurantului ca o muscă pe banda dulce – ademenitoare. Pic, pic, pic un ţurţure încălzit de aburii bucătăriei localului se sfîrşea în creştetul capului ei, pătrundea pînza băscuţei şi se scurgea rece spre ceafă, ridicînd fiecare fir de păr ca într-un cor de aplauze frenetice. Se scărpină cu greu prin material – degetele îngheţate nu voiau să se mişte liber – îşi frecă ochii… minunaţi. Aşa-i spusese el cu o seară înainte, că iubeşte ochii ei minunaţi.

„ Nu trebuia să plîng. Proastă ce sînt. Acum nu reuşesc să văd bine prin geam. Nu pot să intru cu faţa asta în restaurant, dar îl văd io. Cu ce-am greşiiiittt eu ???  O nouă inundaţie de apă fierbinte şi sărată forţă barajul pleoapelor, trecu peste şi se duse pe drumul legii gravitaţiei.

Şi printre ceţuri şi geamuri aburite îl văzu. Relaxat, la cămaşă, zîmbind încrezător în timp ce sorbea cafea la masă cu şeful lui. Buza ei de jos băgă imediat divorţ de cea de sus, mandibula nu mai voia să se aproie de maxilar, fluturii stomacului cîştigaseră războiul de mai devreme iar conştiinţa începuse să bată clopotele.

„Dacă intram? Sînt nebună, ce era să fac… era chiar cu treabă la restaurant. Acuma chiar nu pot intra cu faţa asta. Dragul de el avea dreptate că-s posesivă”.

Picioarele-i obosite o duseră de capul lor acasă. Intră frîntă dar uşurată în hol, îşi aruncă hainele la grămadă pe pat, după care le ridică cu grijă pe fiecare şi le puse la locul lor. Ochii îşi spuneau trista istorie a ultimei ore în faţa oglinzii.

„Tre’ să mă duc să fac ceva cu faţa asta pînă se întorce el acasă. O baie fierbinte sigur mă relaxează…”

***

O oră mai tîrziu.

- Iubitaaa, am ajuuuns, strigă el din gol.

- Sînt în dormitor, îi răspunde ea.

- Eşti cam palidă, ţi-e bine?

- Da, n-am nimic.

- Parcă ai şi ochii cam roşii.

- Abia am ieşit de la duş, mi-a intrat clăbuc în ochi, de la şampon.

- Aham. Ce mai avem de mîncare prin frigider? M-a ţinut şeful ăsta să-mi explice ce avem de făcut săptămîna viitoare cît e el plecat. N-a dat nimic de mîncare, o cafea şi-atît. Abia aşteptam să ajung acasă. Ştii, mi s-a părut că te văd o clipă prin geamul restaurantului. Era o fată cu o băscuţă ca a ta.

- Nu eram eu, o altă băscuţă probabil.

Ştirea aici: http://www.adevarul.ro/locale/slobozia/Slobozia-_Accident_feroviar_la_Fetesti_0_365963860.html

Avînd în vedere mica mea experienţă jurnalistică, presupun că evenimentele au decurs cam aşa.

La o oră destul de matinală, telefonul unui reporter sună strident pe ritmul „dansul pinguinului”. <<Pula mea… la ora asta…>>

- Da! Răspunse încercînd să se dezmeticească.

- Ce faci, bă, dormi? Scoală, c-ai un accident proaspăt pe ţeavă, să-l băgăm repede la ştiri.

- Morţi, răniţi? E aşa de primă pagină?

- Ehhh, n-a murit bă nimeni, da’ mai faci şi mofturi acu’? Ş-aşa nu se-ntîmplă nimica în oraşul ăsta. Scoală şi scrie şi tu două rînduri ce mi-a dictat nea Nae, poliţistul, că el a fost de tură azi noapte.

- Ho mă, că mă scol acuma. Zi-i ce-a fost acolo.

- Un bou cu un TIR cu lemne a trecut pe la barieră cînd trecea şi acceleratul de Constanţa şi s-a făcut praf. Hahahaaa, culmea ăla constănţean, şoferul, de 34 de ani. S-a lins pe bot de permis.

- Şi-atît? Pe cine dracu interesează mă ştirea asta? Maşini lovite de tren sînt la tot pasul.

- Păi, mai bagă şi tu de la tine, că d’aia eşti reporter şi io doar aduc informaţia. Că dacă ştiam io să scriu, scriam io. Na, bagă şi tu că s-au stricat două vagoane, c-a intrat lumea-n panică, au căzut buştenii din maşină şi s-au chinuit ăştia pînă dimineaţă să-i adune din drum… Pula mea, ce vrei să-ţi mai zic, că doar n-a fost vreo catastrofă.

- Bine mă, hai mă duc să scriu articolul, am şi-o poză mai veche de la o deraiere sau accident, iese ceva de social acolo. Hai, să trăieşti, sănătate!

Într-adevăr acceleratul „de Constanţa” a lovit un TIR încărcat cu buşteni, pe trecerea de cale ferată, mecanicul făcînd tot posibilul în condiţii de ceaţă să frîneze la timp şi să evite impactul. Nu ştiu cît de avariate au fost cele două vagoane şi cît de panicaţi călătorii, dar locomotiva s-a ales cu toate geamurile sparte şi tabla îndoită, mecanicul cu serioase tăieturi pe faţă, picioarele strivite de metale şi multe vînătăi, fiind scos de echipa de intervenţie din cabina distrusă a locomotivei.

Într-o altă ordine de idei, înţeleg (parţial) ideea de a umple pagina cu ceva (mă refer aici la fotografia din arhivă) atunci cînd e vorba de un ziar de provincie, tipărit pe hîrtie, că ai oră limită de trimis calcul la tipografie şi nu se mai întîmplă nimic notabil şi-ai rămas cu spaţiu gol în pagină. Dar cînd e vorba de o ştire pe net, care mai e problema? Cititorii de ştiri on-line nu-şi pot imagina şi singuri cum arată priveliştea după un impact între un tren de călători şi-un TIR?

Aaaa şi încă o chestie. Se pare că TIR ul ar fi rămas cu roţile blocate între şine în timp ce traversa trecerea, avînd timp să reacţioneze la semnalele sonore ale trenului şi să iasă la timp din cabină. Nu se ştie în ce stadiu de panică e şoferul căruia o să i se impute şi TIR ul şi locomotiva, a rămas şi fără permis de conducere, deci fără servici.

La Plaza Mall, în staţia eternului 41, acelaşi balamuc matinal cu care ne-am obişnuit cu toţii, nu-i aşa?… Urc, undeva mai la capătul tramvaiului, urc – adică păşesc pe cea de-a doua treaptă şi zic mercic în gînd că uşile se închid în spatele meu, nu în faţă.

Mă uit, stînga – dreapta, poate, poate mai există ceva spaţiu de valorificat. Nimic. Eram încadrată de 3 domni. Cu unul mă potriveam bine la spate, faptul că eu stăteam cu o scară mai sus, mă aducea perfect într-o anume poziţie din Kamasutra şi în lateral, un domn foaaarte slab, după cum am putut analiza în atîta timp, tot trăgea de pantaloni în sus, jenat sau poate nu, că aveam gura la vreo 10 cm de scula (mă iertaţi) lui. Vreo 3 staţii m-am tot amuzat gîndindu-mă la reacţiile mele şi ale participanţilor în trafic dacă… vorba ’ceea… apărea vreo erecţie matinală între noi. N-am ajuns la nici o concluzie, nu ştiu ce aş fi făcut, nici eu nici ceilalţi. Cel de pe treapta cea mai de sus, a avut inspiraţia de a-şi pune o borsetă între fundul lui şi profilul feţei mele.

Cînd am coborît la Crîngaşi, doar pentru a face loc şi altora să se dea jos, la reurcare m-am luptat să trec de scară şi să intru pe culoar. Moment artistic. Următoarele 3 staţii le-am mers în poziţie de balet, adică talpa unui picior dreaptă şi cealaltă perpendiculară pe ea, că dreaptă nu mai avea loc, ţinută galant de pe după un umăr de un alt domn (celor 3 colegi de „scară” le pierdusem urma între timp) care probabil nu apucase să lase ambele mîini în jos în timp util şi-l prinsese aglomeraţia cu un braţ ridicat, conversînd la telefon cu prietena dînsului „da, iubi… în tramvai… da… da… te sun mai tîrziu…te pup… moa, moa, moa”. Ne-am zîmbit. Destinul ne lipise unul de celălalt mai ceva ca Poxipolul. Ne-a dezlipit pe la Turda, el rămînînd cu cămaşa udă, eu cu cele „trei ace” făcute vraişte, moralul la pămînt şi-o căruţă de nervi. Pînă la Mihalache m-am chinuit să mă des-şifonez, să ajung măcar cu „un ac” la birou.

Aaaaa v-am mai povestit cum e aia cu „ o zi obişnuită la biou” ?

http://amyofbedlam.wordpress.com/2009/04/23/metoda-de-enervare-rapida-intr-o-zi-obisnuita-la-birou

Just relax

Mută cratiţa de pe foc pe un suport metalic şi se duse grăbit să deschidă. Probabil e vecinul de dedesubt, deranjat de zgomotul pe care-l făcuse în urmă cu cîteva ore, cînd, încîntat de apariţia celei de-a 18-a compilaţii de manele, dăduse sonorul combinei Panasoanyc la maxim.

Deschise uşa şi rămase un pic surprins. În faţa lui, un domn foarte bine îmbrăcat, cu freză impecabilă şi un aer britanic se înclină abia perceptibil şi-i spuse „bună seara”, accentul trădîndu-i în schimb naţionalitatea română.

- Îmi cer scuze de deranj, sînteţi primul care-mi deschide uşa, vreau să vă răpesc doar 10 minute. Promit că nu vă reţin din treburi, continuă străinul. Mă numesc Popescu, Lazăr Popescu.

Din obişnuinţă îi întinse mîna străinului, dînd noroc, bînguind:

- Ionescu, Vasile Ionescu. Intraţi, intraţi.

Îi făcu loc pe holul strîmt şi-l ajută să-şi atîrne haina în singurul cui rămas întreg în cuier.

- O să încerc să fiu succint. Eu vin din viitor. Nu foarte depărtat, un viitor pe care s-ar putea să-l simţiţi şi dumneavoastră peste 20 de ani.

„Fir-aş al dreacu, la ce nebun am dat drumul la mine-n casă” gîndi domnul Ionescu, încercînd să se stăpînească, nu cumva să se prindă străinul că îi e frică, poate are vreo armă pe sub hainele alea dichisite.

Uită de cîrnaţi, se duse la frigider şi scose o sticlă de bere de 2 litri, aduse două pahare şi turnă în ele, unul întinzîndu-l străinului, pe celălalt dîndu-l pe gît din cîteva sorbituri. Simţi că se mai calmase puţin.

- Domnule Ionescu, eu sînt savant, am studiat fizica, matematica, astrologia, horoscopul şi chiromanţia. Totodată sînt şi om de afaceri.

- Aha… începu să-şi umple cu grijă al doilea pahar de bere.

- Spre sfîrşitul anului 2010, guvernul ţării noastre va emite o lege, prima în lume de acest gen, care va duce la schimbări sociale de mare importanţă pentru întreaga omenire. Este vorba de legea privind taxa pe mîncarea fast food.

Domnul Popescu făcu o pauză şi oftă prelung. Domnul Ionescu îşi termină de băut al doilea pahar cu bere, calmîndu-se de tot, înţelegînd că e vorba de un nebun paşnic, persecutat de nevastă şi care şi-a luat lumea-n cap într-o bună zi.

- Studiile la nivel european demonstraseră negru pe alb că devenisem un continent de graşi şi pămîntul nu mai putea să ne susţină. Dacă continuam în acest ritm, riscam să transformăm Europa într-o mare groapă, plină cu slănină. Aşa ceva era inadmisibil.

Mijloacele de transport în comun erau insuficiente pentru că puţini oameni ocupam foarte mult spaţiu, ajungeam cu întîrziere la servici unde devenisem lenţi, nu mai dădeam productivitate, ni se făcea foame din 2 în 2 ore şi luam pauze pentru sandwich-uri, companiile dădeau faliment pe capete şi numărul de şomeri creştea continuu.

Mobilierul din sălile de teatre şi cinematografe a trebuit modificat după noile noastre proporţii, în urma revoltei populaţiei ce refuza să plătească 2 bilete de persoană (deşi, e adevărat, ocupam locul a două persoane, pe două scaune). Sălile mari au reuşit să supravieţuiască, cele mici în schimb, fără sprijin financiar din partea statului, ocupat cu campania anti-fast-food, suggar&salt şi-au închis repede porţile, spaţiile fiind cumpărate la preţ de nimic de firme de croitorie italiene şi turceşti, care se dezvoltau văzînd cu ochii, producînd haine XXXXXXXL.

Oamenii se învîrteau cu greu în lumea lor mică şi circulară, aveau ambiţii mici, dar una peste alta, erau graşi, proşti şi fericiţi.

Ce să zic, cînd în sfîrşit s-a votat legea, nu i-am acordat mare importanţă, dar în timp am observat cum copiii noştri deveneau apatici, nu mai aveau chef de joacă, nici de şcoală şi nu se mai bucurau decît atunci cînd ne permiteam să-i ducem (o dată pe lună, e drept) la un restaurant fast food gen Mc. Gonads, Pizza Hot… înţelegeţi ce zic. În scurt timp, aceste localuri au început să-şi restrîngă ariile de extindere, defapt au închis multe din sediile vechi, trebuind să facem plinul la maşină să putem ajunge la unul din ele. Între timp, alte guverne au venit cu noi idei, de a impozita toate dulciurile, sucurile ce conţineau zahăr, alimentele cu sare şi în general toate alimentele care conţineau acizi graşi. Pentru binele nostru, al cetăţenilor, se spunea. După doi ani de astfel de cură, rar mai întîlneai pe străzi o persoană supraponderală, bineînţeles datorată problemelor legate de glanda tiroidă sau alte complicaţii medicale.

Am început să avem loc iarăşi în mijloacele de transport în comun, putînd chiar depăşi cu 20% capacitatea autovehiculului, lucru prost pentru regiile de transport care-şi achiziţionaseră mai multe trolee, autobuze, tramvaie care acum se plimbau prin oraş purtînd două, trei stafii adîncite în scaune. S-a trecut la scumpirea biletului de călătorie pentru a susţine numărul mare de mijloace de transport, lucru care i-a determinat pe cetăţeni să se deplaseze pe jos, cei care aveau treabă în direcţia în care bătea vîntul, avînd reale şanse de a ajunge mai repede decît cu autobuzul.

Sălile de cinema şi teatrele au dat faliment cu toatele. Cui îi mai ardea de vizionat filme cînd abia puteau ţine ochii deschişi de oboseala cronică ce-i cuprinsese în ultima vreme? Şi ce actori îşi mai puteau ţine minte rolurile pe care să le şi prezinte în forţă pe scene, cînd toţi arătau ca umbra lui Ştefan la Cozia?

Firmele de croitorie au mai rezistat puţin pînă cînd au realizat că dintr-un metru de material dublu lat puteau croi un costum deux pieces pentru femei pentru care nu se inventase număr de măsură pe şabloane.

- Ok, ok, am înţeles ideea îl întrerupse în sfîrşit domnul Ionescu, plictisit de turuiala apocaliptică a musafirului său. Şi tu ce vrei de la mine acum? Să omor pe cineva din guvern să nu mai dea ăştia legea asta cu mîncarea?

- Nu, nu domnule Ionescu. După cum spuneam la început, sînt savant şi om de afaceri. Am inventat o maşină de călătorit în timp pentru a face trafic cu dulciuri şi mîncare de fast-food. Vreau să-ţi propun să fi partenerul meu de afaceri. Mai avem timp suficient pînă în toamnă să punem pe picioare un super-market în timpul meu, specializat doar pe asemenea produse. Gîndeşte-te ce lovitură pe piaţă ar fi, să vînd produsele cu preţurile de acum 20 de ani, adică de acum. Gîndeşte-te la oamenii aceia, domnule Ionescu, i-am putea face din nou un pic mai fericiţi…

- Păi…

- Nu-mi daţi un răspuns acum. O să revin mîine, gîndiţi-vă bine la ce v-am propus. O seară bună în continuare.

Se ridică din fotoliul, sorbi cîteva guri din berea deja încălzită în pahar şi ieşi.

„Să-mi bag… mi s-au răcit cîrnaţii în cratiţă cu ăsta”. Mai turnă nişte bere în pahar şi dădu drumul combinei să cînte. Decît om bogat cu inima rea, Mai bine sărac că-i mai bine aşa, Că pe lumea asta cum trec zilele, Rămîn numai faptele … începu să fredoneze uşor în timp ce-şi puse la loc cîrnaţii la perpelit.

- Nu te mai iubesc, de ce ai venit?

- Pentru că tu m-ai chemat.

- Nu te pot smulge din mine dacă nu eşti aici. Trebuia să te clădesc cumva, separat, ca pe o clonă. Nu vreau trupul tău real, am nevoie de un substitut pentru a-mi termina fantezia.

- Vrei s-o mai facem odată?

- Nu. Nu vreau sex. Pari confuz. Ai venit pregătit pentru una mică?

- Pentru asta mă chemai mereu, nu?

- Nu înţelegi. Nu te-am chemat. Te-am creeat. E altceva. Pari şi mai confuz acum. Cum să-ţi explic să înţelegi. Tu, nu eşti real. Adică eşti real, dar nu eşti tu. Rîse.

Îl privi prăbuşindu-se pe un scaun.

- Ce mama dracului e asta, îţi baţi joc de mine? M-ai chemat, am venit. Şi asta-i tot.

Cu mîinile prin păr aluneca spre el cu paşi calculaţi, unduindu-şi făptura pe o melodie doar de ea auzită. Îi aduse aminte de dansul lui Mimi din Bitter Moon, doar că ce făcea ea era prost regizat. Strîmbă din nas dezaprobator în timp ce ea făcu o piruetă şi se opri. I se aşeză cuminte pe genunchi.

- Mă simţi? Îmi simţi căldura?

Luă o şuviţă de păr şi îi atinse buzele.

- Simţi asta? Ce crezi că vreau eu de la tine?

Se aşeză mai comod, o mînă lăsînd-o să hoinărească de-a lungul piciorului lui, urcînd cu mişcări fine spre şolduri.

- E clar ce vrei. E un nou joc, nu?

Ea rîse iar.

- Da, dragule, e un nou joc.

El îşi revenise. O privea amuzat acum cum îşi lăsa capul pe spate, îşi muta picioarele în jurul lui pironindu-l în scaunul acela de lemn vechi în timp ce îşi descheia cunoscătoare nasturii din faţă ai rochiei de casă. Se lipise toată de el ca o pînză de păianjen. Şi el stătea şi se uita ca un enuc în baia haremului.

- Ce mi-ai făcut? Ce-i asta?

Ea se prefăcu supărată o clipă.

- Nu-i aşa că nu simţi nimic? Apoi rîse iar, uşor sarcastic.

- Eşti dusă. Lasă-mă naibii să plec. Cheamă-mă iar cînd îţi revii.

- Dragule, nu poţi pleca. Nu te-am creat să pleci.

Devenise serioasă. Îşi încheiase nasturii, îşi aranjase faldurile rochiei şi se ridicase din scaun.

- Poate vrei să mănînci ceva. Sau un pahar de vin, o ţigare?

- Nu simt nimic. De ce nu simt nimic?

- Devii enervant. Nu simţi nimic pentru că nu te-am creat să simţi nimic. Aşa eşti cel mai aproape de tu, cel real.

Se repezi la paharul ei de vin, îl dădu pe gît, îşi aprinse o ţigare şi trase două, trei fumuri fără pauză. Îşi trecu mîinile peste faţă. Făcu cîteva mişcări din mîini, din picioare, apoi se calmă.

- Nu simt nimic. Pot să mă mişc şi totuşi nu simt nimic.

Atunci ea se repezi la el, îl apucă de o ureche şi trase cu forţă. Bucata de carne încreţită îi rămase în palmă cu urme de sînge călduţ scurgîndu-i-se printre degete.

Era prea mult. Trebuia să o facă să înceteze. Conştientiză doar o clipă că treaba asta trebuia să fie a naibii de dureroasă. În continuare nu simţea nimic. Iar ea… ea cu rîsul acela demonic continua să-i rupă cealaltă ureche, apoi nasul, buzele, degetele mîinilor, bucăţi de carne şi oase la întîmplare de pe tot trupul, mirosind pe rînd fiecare captură, bălăcindu-se în sîngele acela aburind. Ajunse ca un zombi din filmele de groază, cu hainele sfîşiate şi carne lipsă. Şi în loc să urle, să se zbată, să moară el stătea ca o marionetă bînguind continuu

- Nu te-am putut simţi în realitate. Asta era? Pentru asta m-ai chemat, să te răzbuni?

Rîse la fel cum o făcuse şi ea mai devreme, în tonul acela diabolic.

- Mi-am dorit să te simt aşa cum o făceai tu, dar n-am putut. Aşa cum nu pot nici acum să simt nimic. Cum vrei tu să mă faci să sufăr cînd m-ai creat fără să pot simţi ceva? Eşti patetică. Nici să te răzbuni nu eşti în stare.

Ea era calmă. Luase un cuţit din bucătărie şi-şi cresta încet pieptul cu cealaltă mînă tragînd carnea la o parte. Işi atinse inima cu palma şi mai smuci o dată, punînd muşchiul pulsînd undeva în dreptul inimii lui…

***

Uşa se smulse din balamale şi el se precipită în cameră. Ea zăcea lîngă scaun, mutilată, cu o mînă încă strîngîndu-şi propria inimă, la picioarele unui manechin dezmembrat ce semăna cu el, cu vreo 5 ani mai tînăr, într-o baltă de sînge cu miros dulceag de vin. Se aplecă şi o atinse cu teamă. Simţi ca şi cum un tranzistor îşi descărca ultima energie acumulată prin degete sale, coborînd pînă în vintre, sporind în intensitate, făcîndu-l să se simtă mai excitat ca niciodată. O simţea cum îi danseasă într-un fel ciudat în poale, cum îşi descheie nasturii, mirosul cărnii ei încă fragede îl izbi puternic, simţi impulsul de a o pătrunde cu toată fiinţa, vulgar, animalic. O mînă deja înlăturase hainele obstacol dintre ei cînd un val de căldură îi cuprinse partea dreaptă a capului şi simţi cum îi picură sîngele. Apoi durerea. Înnebunitoare, ducîndu-l spre demenţă, făcîndu-l să se învîrtă ca un titirez prin cameră stropindu-se cu amalgamul de sînge, vin, carne şi cîrpe sfîşiate de pe jos. Ajunse în faţa oglinzii de pe perete şi fără să vrea îşi văzu chipul descompus de dureri. Era întreg. Nu sîngera, nu-i lipsea nimic. Trase aer în piept şi încercă să se calmeze. Durerea se estompă şi într-un final înţelese. Simţea. De data asta era el, cel real şi Dumnezeule, simţea. Aşa cum nu o mai făcuse nicodată. Conştientiză că o să simtă mereu. Ca în transă văzu o coală de hîrtie lîngă oglindă.

Un chip zîmbind desenat pe ea şi dedesubt scris acum o să mă simţi mereu.

„Salut, Eu reprezint Headington Inc modelare companie din Marea Britanie Oxford şi am ales-vă pentru un portofoliu Coca-Cola panou dvertisement la Aeroportul JFK, toţi avem nevoie de aprobarea dvs. este de a ne permite procesul dvs. de plată, fără comision, nici costurile globale. Ust tine te plateste pentru pozele imediat. Email-ti răspunsurile la vinbeckz@googlemail.com sau puteţi suna la admin. ofiţer de plată pe +447547835128 Vincent Becker

Finanţator: Headington Inc Oxford

Tigan Lane, Headington,

Oxford, OX3 0BP

Cu respect. Dl Mark Powell”

OK, îmi zic, după ce mă amuză teribil traducerea „Gipsy Lane cu Ţigan Lane”, de ce dracu o fi interesată compania Coca-Cola de pozele mele făcute cu telefon mobil şi camera de 3 milioane? Li s-au terminat fotomodelele? Din mare amabilitate, pentru a nu mă mai chinui să citesc româna aia stricată de translator, le răspund în engleză, cum că nu prea sînt lămurită ce vor ei cu pozele mele, pentru ce vor să plătească şi să-mi trimită un răspuns, să detalieze.

Primesc răspuns înapoi în nici o oră. Mă gîndesc că la ăştia se munceşte, nu glumă, cineva stă la calculator şi citeşte mail-uri nonstop.

“Good Day. Yes we want to use your pictures on here for one of our billboard adverts, you will be paid for this. So please send mail to vinbeckz@googlemail.com. He is your agent and will arrange for your payments. Thanks. Best Regards. Mr Powell”.

Şi cam ăsta a fost ultimul mesaj primit pe site. Le scriu primul mail, la adresa menţionată.

“I received a mail from Mr. Powell on blablabla.com that informed me you want to use some pictures of mine for adverts. Also he told me that I should write an e-mail at this address, confirming that I agree you use my pictures for a price that you’ll communicate. I expect an answer from you regarding the price and the payment conditions”.

Primesc răspuns, la fel de rapid.

“Hi, We quite appreciate your swift response concerning the modeling contract this is not a joke at all its a once in a life time opportunity. Your pictures u posted on this site has been accepted by the agency,’Headington Inc.” as one of the preferred pictures for the Coca-Cola billboard advert @ at  JFK. We don’t discriminate sizes or shapes of individual models, we just acknowledge gorgeous pictures and use it for commercials. The financier will dispatch payment to you by courier service. You will receive a cheque (BTW 4,000 and 6,000 ) as payment for the billboard contract. You’ll also be sent an agreement Form M20 via email. When you receive payment you will take out the 20% of the total sum for your gorgeous pictures that is being used, after which you proceed to sending the balance over to your appointed agent via western union money transfer for Legal Documentation of the deal. This payment will also be used as “sign-up fee” with the agent. I’ll be waiting your urgent response with the following information:

First name:

Last name:

Age:

House address:

Post Code:

City:

Country:

Phone no:

Occupation:

Hobby:

Many thanks, Mr Becker”.

Între timp, încep şi caut pe internet informaţii despre firmă, locaţie, nume de persoane, etc. Nu găsesc nimic în limba română. Mă gîndesc că trebuie să fie ceva la mijloc, dar nu pricep deloc ideea. Dacă ei sînt ăia de trimit bani, nu-mi cer detalii legate de vreun cont în bancă, PIN sau alte treburi dubioase… cum ar putea să mă înşele? Şi nu înţeleg de ce trebuie să ridic eu nişte bani din care să-mi opresc o parte, restul să-i dau altcuiva… mă gîndesc că aici trebuie să fie şmecheria dar înca sînt nedumerită. Le trimit detaliile cerute.

Ca de obicei, în scurt timp primesc răspuns.

„Good Day. Yor details have been recieved and i want you to know that payments will be ready to be sent out to you in 2days. Will send you a notification email when your check has been sent out. Have a good day. Best Regards. Mr Becker”.

La două zile, alt mesaj.

„Hello,
How are you doing today? This is to notify you that your payments have been sent out, Its for 1,000 euros. Deduct the 20% for your photos and send the rest to your agent for registrations and preparations for your next payments and photo shoots. It was sent out today and will take about 3-4 working days to get to you. Keep me posted as soon as you get this email and also when you get the check. Thanks and have a wonderful day.  Best Regards.  Mr Becker”.

Plec ca tot omul la plimbare prin lume, la sfîrşit de weekend cînd ajung acasă, alt mail.

„Hello, This is to let you know that your check should be delivered to you by tommorow and its in form of a travellers check. All you need to do as soon as you recieve it is to write your name on them and sign them before taking them to your bank or any cashing point aroound you to have them cashed. Contact me as soon as you recieve it so i can give you details of your agent where you will be sending the remaing funds to. Do write back to confirm you got this email. Best Regards. Mr Becker”.

Le răspund scurt că am citit şi acest mail şi între timp a sosit şi „the check”.

Extraordinar de prompţi, în nici jumătate de oră îmi răspund.

„Thank you for the payment notification. We are glad you are in receipt of the payment cheques. Our Financier has informed us that funds will be available immediately. You are required to sign write your name on the cheques immediately you receive it. You are required to withdraw 800euros of the payment and send out to our appointed Solicitor information below by western union payment transfer.Their office is in london.You are entitled to takeout 200euros in this first installment for your gorgeous picture.
Below is the Solicitor’s Information:

RECEIVER’S NAME: Susan Garfield

RECEIVER’S ADDRESS: 20 portland avenue LONDON N16 6ET,UK

AMOUNT: £800

Immediately you have sent the Funds, you are to email us with the payment Receipt Details that includes:

SENDER’S NAME:

EXACT AMOUNT SENT:

MONEY TRANSFER CONTROL NUMBER:

Money transfer charges should be deducted from the amount you send to the
Solicitor.

You will also receive a Billboard Certificate including the balance payment OF 5000EUROS for the Larger Billboard Advertisment as soon as we confirm that you have made payment to the Solicitor .You will not have to pay another solicitor’s charge when you receive the balance payment as it has be covered in first installment. Please let us know when you can come down to JFK Airport and view the Billboard Advert. We will secure a Flight ticket and two-days Hotel accomodation will be arranged for you in New York. Let us know your schedule. Sincerely, Mr Becker”.

Hai bre, mă leşi? Chiar nu vezi că e cusută cu aţă albă? Să vin la New York să văd un panou? Hehehe…

Caut iar pe net informaţii şi nu le mai caut în limba română. Dau căutare după CocaCola Billboard Advert şi găsesc. Multe, unele notări fiind făcute de prin 2007. Pe bloguri, pe forumuri unde oamenii se avertizau unii pe alţii, unii care-şi luaseră ţeapă, alţii cărora li se păruse dubioasă toată treaba şi care căutau răspunsuri ca şi mine.

Ideea e simplă dacă ştii cum se lucrează cu astfel de CEC uri de călătorie care nu au termen de valabilitate şi nici numele vreunei persoane trecut pe ele. În baza CEC ului, banca trimitea la adresa specificată suma de 800 de euro, urmînd ca mie să mi se creeze un cont în care să-mi fie transferaţi restul de 200. Real, în mînă nu vedeam nici un leu, totul erau operaţiuni pe calculator. În momentul în care se descoperea că acel CEC nu are acoperire (cam o lună din cîte am citit eu), normal, banca îţi cerea ţie să acoperi pierderea. Că te puneau să le dai toţi banii odată sau în rate… chiar nu mi are importanţă.

Două din site-urile pe unde am citit şi m-am „minunat” aici şi aici.

Da, e vorba de ce am sperat şi ce am găsit de 1 Mai în Vamă. Şi da, sînt conştientă că nu mai e ce-a fost, da’ chiar aşa?

Ajung vineri după masă (mi-a luat timp să conving un prieten că cei de la meteo sînt nişte habarnagii – am avut dreptate, pe 1 nu a plouat deloc acolo). Începem goana după cazare. Nimic frate. Totul închiriat de cu 3 săptămîni înainte. Hoteluri, căsuţe, rulote, corturi… nimic. O vagă promisiune la un hotel, 150 RON pe noapte. Întreb dacă de banii ăştia ni se aduce mic dejunul la pat şi pot face şi baie într-o cadă cu vin (am auzit io că face bine la ten). Se uită cu un ochi la mine, unul în cer şi îndrugă ceva gen „nu iei tu, ia altul, nu vezi cît norod, noi să fim sănătoşi”.

Plecăm din curtea omului. După 2 ore plecăm din Vamă. Hai să încercăm marea cu degetul şi-n 2 Mai, ca n-o fi foc de ne fîţîim între cele două localităţi. Găsim ceva convenabil, lăsăm repede bagajele şi fugi cu inima deschisă înapoi în Vamă, la bere şi cafeluţă.

După prima bere încep şi io să văd mai bine în jur. Lume multă, pestriţă, mult prea multă lume şi mult prea pestriţă. De unde dracu s-au inventat atîţia iubitori de Vamă peste noapte? Hipioţi de weekend ce-şi cumpăraseră haine la grămadă de la magazinele de pe strada principală, în ideea de a se asorta cu „Spiritul Vămii”. „Uite fată, ce adidaşi din piele mi-am luat de la tipul ăla de-i vinde de pe capota maşinii, cu doar 80 de RON, în Mall îi găseam la preţ dublu”…

I-aş fi luat pe rînd, pe ăştia de păreau dubioşi şi se hlizeau fără rost, îmbuibaţi de şaorme şi gogoşele pufoşele şi i-aş fi dezbrăcat de gecile de piele, să iasă la iveală tricourile cu „Puta madre” de pe dedesubt. I-aş fi luat lanţul gorilei cu maşina parcată în nisip, cu toate uşile deschise, din al cărei portbagaj ţipa un subwoofer pe ritmuri de 50Cent şi l-aş fi spînzurat cu el pe cel de vis-a-vis de pista bicicliştilor care ţinea o hîrtie de 5 RON într-un soi de undiţă, în mijlocul drumului. Ai reuşit să amăgeşti un copil de 7 ani, mă înclin cu respect, hehehe.

Şocul cel mai puternic l-am avut cînd am văzut… cort de nuntă frate. Nuntă mare, să încape toată lumea bună. Nu, nu se auzeau manele cît am trecut în fugă prin dreptul lui, cînta în schimb Shakira. Urma în playlist Christina Aguilera şi Beyonce. Probabil. Nu am putut rămîne să mă conving.

Am urmat cărarea asfaltată pentru biciclişti (pe un panou la un moment dat citesc, aproximativ: „interzis motocicletelor, ATV-urilor şi maşinilor. Supraveghere video…”.  Hai bre, mă laşi, şi cam pe unde în cîmpul ăla erau montate camerele de supraveghere???). Pe latura stîngă erau trase rulote, maşini şi corturi. Se făceau grătare, se bea bere şi se asculta Zdob şi Zdub. Frumos. Departe de haosul din staţiune. Căci asta e Vama acum. Staţiune la malul Mării Negre, cu hoteluri de 3 stele, cu muzică pentru fiecare, cu magazine de haine şi mărfuri pe capotă.

Am zăbovit 2 minute lîngă un foc pe plajă pînă cînd a venit cineva cu un stingător. După ce ne-a umplut de scîntei, fum şi jar a început să strige „daţi-vă bă la o parte”. Ne-am dat, oricum nu mai era nimic de văzut.

Cît despre dansul pe plajă… am uitat paşii de rap ai lui MC Hammer, pe Scooter nu ştiu a dansa, m-am bălăbănit pe un La Bamba expirat, m-am simţit învinsă şi am plecat.

Sînteţi prea mulţi, voi ăia de v-a curs prin vene 2 zile doar bere la 0,33, Sangria şi J&B. Sînteţi prea multe, voi alea cu fuste lungi, înflorate şi tricouri din Dragonul Roşu.

Miroase în aer a snobism, a superficialitate, a ignoranţă, a putrefacţie…

Am stat jos, pe nisip, singură în mijlocul vostru, mi-am înghiţit două lacrimi şi m-am ridicat.

Venisem să văd nunta soarelui cu marea în zori şi m-am trezit la înmormîntarea unui spirit. Cuminte, mi-am dat jos coroniţa de flori, am aruncat un pumn de ţărînă şi am plecat. C’est tout!