Azi mi-am chemat inorogul. I-am despletit coama de spuma alba, i-am netezit pentru a nu stiu cita oara pielea-i fina ca de matase. L-am intrebat pentru ce imi este fidel atita amar de vreme. Pentru ce m-a urmat spasit in peripetiile mele tumultoase, scapindu-ma cu fuga de fiecare data cind lumea mi-era potrivnica.

Unic prieten fidel, adus de vint, intr-o zi insorita de duminica, pentru ce starui linga o creatura atit de inferioara tie? Eu nu pot vindeca ranile si bolile lumii, nu pot exorciza omenirea lasind-o pura si inocenta cum era la nasterea ei, nici viata nu pot darui. Copil al soarelui sint si eu, dar tu esti intruchiparea luminii. Gindire posed si eu, dar tu personifici intelepciunea. Purtati de vintul salbatic sintem amindoi, dar numai tu vezi limita intre nebunie si dorinta, intre fantasticul tau si realitatea mea.

De ce ti-ai abandonat singuratatea si plaiurile sfinte si-ai coborit intre demonii cu chipuri binevoitoare? Cu ce fel de blindete nesfirsita iti este inzestrat sufletul, caci sagetile lor otravite te lovesc dar nu reusesc sa te doboare.

Tu, lider salvator, protector a ceea ce mi-a ramas de daruit din sufletul meu, de ce mai speri la inaltarea mea in lumea ta, cind miinile-mi sint inca scaldate de mocirla, iar ochii mei prozaici nu vor vedea nicicind lumina?…