Ma enervez cumplit ca acum mi-este foame. La ora asta imposibila, la sapte dimineata, mie imi este foame. Ma uit pe geam si vad superba iarna, asa cum scria poetul, „cu scinteiri de argint”. Si as vrea sa ma contopesc in norul acela atit de alb ca nimic altceva de pe acest pamint si sa uit de foame. Dar am o lista completa de trisori care ma asteapta zimbind fericiti – presedinte de asociatie, presedinte de strada, de cartier, de tara. Si nu inteleg de ce mi-e foame.
Mi-e foame de libertate, de bucurie, de bine, de tara cu bogatii minunate in sol si subsol, unde ciobanasii cinta melancolic „Miorita”. Mi-e foame de ceva ce atunci numeam libertate, in anul acela binecuvintat, acela zis ‚89, in care urlam ca smintitii si ne credeam stapinii Universului.
Dimineata a aparut pe nesimtite si m-am sculat de atita vreme si tot ma intreb ce caut eu in oraselul acesta pierdut in gri… Ma uit pretutindeni, vad tintari infometati, muste infometate, sperante „de mai bine” infometate.
Si as minca in dimineata asta trista ca tine o piine alba, calda, asa cum ne-a fost promisa de 18 ani incoace, cu iubirea promisa de decenii uitate, de figuri impozante cu cravata si papion, cu masini cu aer conditionat.
Pe strada pietruita, plina de gropi vad venind, cu pasi sfiosi, alteori hotariti, pe Maria Sa, Foamea. E asa de mare ca si iarna asta de gheata, ca promisiunile voastre din foile lipite de stilpi.
Dar ceasul a sunat la ora sapte dimineata, trezindu-ma in foame. Va anunt solemn: este municipiul Buzau, este ora sapte dimineata si eu, neinsemnat cetatean in oras, simt permanent ca mi-e foame. Mi-e foame de iubire, de salam, de tine, de ceea ce putea sa fie si nu a fost, de tara asta pe care o iubesc si nu stiu sa o apar de bucuria de a fi liber… E ora sapte dimineata. Eu, anonimul buzoian, sufar de foame. Si nu stiu ce o sa fac.
