As vrea sa inteleg ce s-a intamplat cu tine. Traiesti de atita timp cu suferintele si reusitele tale. Nu esti asa de mare, ba chiar destul de neinsemnata fata de pretentiile celorlalti. Primavara esti verde si salbatica, toamna si iarna esti singura si mizantropa. Primesti pe oricine si nu respingi nici pe cei care nu te iubesc, care se arata nepasatori si cinici. Te-au cintat, te-au injurat, te-au preaslavit si te-au ingenungheat toti ereticii fara de credinta si de ideologie.
Esti asa cum te stiu, fara sa inteleg ce se intimpla, cu defectele tale – mari in ochii tuturor – si cu calitatile incontestabile, dar pe care nimeni nu le recunoaste.
Aici este cimpie, pustie ca sufletele locuitorilor ce te alcatuiesc, dincolo este un virf de munte unde un cioban asteapta sa se lupte cu ursul pentru a-si creste oile care maninca iarba adusa din Italia in pungi vidate.
Nu inteleg de ce nu mai ai sira spinarii asa cum o stiam, dreapta si semeata, ci ai numai genunchi cate te smeresc in fata ispitelor occidentale. Acum ai telefonie mobila, televiziuni prin cablu, sandwich-uri de la fast food, masini de la New York dar nu mai ai sarmale si mamaliga, nu mai maninci telemea, ci pateuri cu brinza din Africa de Sud, nu mai stii ce este „Miorita” ci doar muzica din Pantelimon si Colentina.
Nu mai ai mindrie ci „feeling”, nu mai ai sentimente de dor ci esti plina de sentimente „bestiale”. Ai ajuns acum clovnul propriei tale imagini, pentru ca haiducii de astazi au Mercedes-uri si nu cai cu coama in vint, au costume de 1500 euro si nu itari asa cum te obisnuisesi de atita vreme. Ai tot ce-ti trebuie: nas, git, urechi, buze, dar ceva iti lipseste.
Nu stii ce este, dar iti spun eu, care sint doar un simplu traitor aici: nu mai ai inima, pentru ca ai dat-o pe citiva dolari. Care sint doar promisi, nu si primiti. Si pe care oricum, nu-i vei mai vedea vreodata!
