Zgomot. Mult zgomot. De parca miliarde si miliarde de neuroni plini de ura isi dadusera acordul sa tipe concomitent. Unde naiba incape atata furie in niste celule asa de mici?
Ma incapatanez sa merg printre ei. Printre neuronii aia porniti la revolta. Ma privesc intii cu uimire, au treaba. Apoi, cumva speriati ca eu cu linistea mea as putea influenta starea de spirit, ma incoltesc. Maresc pasul. Prea tirziu. Si-au dat seama ca au putere asupra mea si incep sa stringa cercul. Le simt respiratiile in ceafa. Ura lor imi impiedica pasii, ma incetinesc. Ma conduc telepatic spre o alee cu sens unic.
Mi-e teama sa intoc capul. Le simt prezenta la un micron de pas in spate. Doi dintre ei, mai indrazneti au inceput sa vorbeasca cu glas tare. Rid.
Mi-e teama. Mi-am pierdut puterea asupra lor. Trebuie sa am curajul de a ma intoarce. Sa-i sfidez pentru ultima oara inainte de a ma fringe. O pajiste de tentacule urite transmitindu-si fulgere unul altuia… pina unde neuronul meu vizual atinge linia orizontului.
Am inghetat de mult cu ochii deschisi. Trebuie sa privesc pina la capat distrugerea. Au format doua tabere. Femeia albastra si barbatul alb. Incolaciti ca doi serpi in lupta finala. Zimbesc. Ritm scazut. Respiratie sacadata. Liniste. Intuneric. Trezire. Cit?…
