Vorbeam cu un bun prieten mai deunazi despre frustrarile oamenilor din a caror societate facem vrand nevrand parte. I-ati vazut cum merg pe strada? Cu capetele plecate, incruntati, gata de atac, de parca ar cara pe umerii lor intreaga povara a planetei. Credeti ca-si bat capul cu intrebari de genul “de unde sintem, in ce scop traim pe pamantul asta, unde ne ducem”, etc. ? Bineinteles ca nu. Cum ar putea zambi? Au probleme… “Nu vezi, astia au scumpit iar euro (!?), or sa creasca preturile la toate, o sa ne fie din ce in ce mai greu”. De cand am devenit oare atat de limitati, ca entitati vorbesc, sa nu ne mai pese decat de siguranta zilei de maine si atat? Un poimaine pare atat de indepartat si de nelalocul lui, incat nu mai are rost sa ne gandim la el? Si azi, azi nu mai conteaza? Traim cu un fel de usurare fiecare zi din calendar cu gandul ca am invins timpul, l-am pacalit, l-am retinut pentru alte 24 de ore de partea noastra si obositi, cand ne asezam capul pe perna, ne gandim tot la ziua ce urmeaza. De cand nu v-ati mai permis luxul de a ramane o clipa in loc si de analiza un pic ce se intampla in jur? Servici – copil – sot/sotie – cumparaturi – banci – magazine – apeluri telefonice – navigari pe net – iata lucrurile care ne umplu fiecare zi, zi de zi. Mai are cineva chef de citit ceva dupa ce a citit factura la electricitate? Mai are cineva chef sa-si invite prietenii acasa la un pahar de… orice, cand prietenii care-ti intra pe usa vin „cu inspectia”, isi rotesc privile ca niste ulii scanand mobila, geamuri, pereti… „Hmmm, uite in camera de zi nu merge draga tabloul asta cu peisaj de munte cu sculptura asta in piatra reprezentand un sacerdot din cultura Maya. In nici un caz cu perdeaua asta colorata asa…”Nu mai sintem oamenii condusi de verbul „vreau”. Ne-am transformat fara sa ne dam seama in niste masini conduse de verbul imperativ „trebuie”, inchisi ermetic in baloane impermeabile, impenetrabile, manati mai mult de nevoie decat de voie de colo – colo, de forte pe care am uitat sau ne e frica sa le mai controlam. Intangibili am devenit toti, fizic si psihic, infricosati sa nu facem implozie la un contact cu lumea exterioara.„Noi nu vom sti vreodata ce ne asteapta maine / Tu bucura-te astazi! Atata iti ramane / Ia cupa si te-aseaza sub luna de clestar / Caci maine poate luna te va cata-n zadar!” – Omar Khayyam (Persia – cca 1045-1122 e.n.)Ai naibii persii astia, nu aveau net, nu-si faceau bloguri, nu aveau celulare sa asculte manele la ele pe strazi, dar faceti pariu ca erau mai fericiti?