Poveste cu mult zahăr

Domnul Ionescu tocmai îşi perpelea doi cîrnăciori uşor afumaţi într-o crăticioară pe aragazul vechi, rămas „al lui” după divorţul de acum 3 ani, cînd auzi un ciocănit discret la uşa din faţă a apartamentului semidecomandat, cu 2 camere.

Mută cratiţa de pe foc pe un suport metalic şi se duse grăbit să deschidă. Probabil e vecinul de dedesubt, deranjat de zgomotul pe care-l făcuse în urmă cu cîteva ore, cînd, încîntat de apariţia celei de-a 18-a compilaţii de manele, dăduse sonorul combinei Panasoanyc la maxim.

Deschise uşa şi rămase un pic surprins. În faţa lui, un domn foarte bine îmbrăcat, cu freză impecabilă şi un aer britanic se înclină abia perceptibil şi-i spuse „bună seara”, accentul trădîndu-i în schimb naţionalitatea română.

- Îmi cer scuze de deranj, sînteţi primul care-mi deschide uşa, vreau să vă răpesc doar 10 minute. Promit că nu vă reţin din treburi, continuă străinul. Mă numesc Popescu, Lazăr Popescu.

Din obişnuinţă îi întinse mîna străinului, dînd noroc, bînguind:

- Ionescu, Vasile Ionescu. Intraţi, intraţi.

Îi făcu loc pe holul strîmt şi-l ajută să-şi atîrne haina în singurul cui rămas întreg în cuier.

- O să încerc să fiu succint. Eu vin din viitor. Nu foarte depărtat, un viitor pe care s-ar putea să-l simţiţi şi dumneavoastră peste 20 de ani.

„Fir-aş al dreacu, la ce nebun am dat drumul la mine-n casă” gîndi domnul Ionescu, încercînd să se stăpînească, nu cumva să se prindă străinul că îi e frică, poate are vreo armă pe sub hainele alea dichisite.

Uită de cîrnaţi, se duse la frigider şi scose o sticlă de bere de 2 litri, aduse două pahare şi turnă în ele, unul întinzîndu-l străinului, pe celălalt dîndu-l pe gît din cîteva sorbituri. Simţi că se mai calmase puţin.

- Domnule Ionescu, eu sînt savant, am studiat fizica, matematica, astrologia, horoscopul şi chiromanţia. Totodată sînt şi om de afaceri.

- Aha… începu să-şi umple cu grijă al doilea pahar de bere.

- Spre sfîrşitul anului 2010, guvernul ţării noastre va emite o lege, prima în lume de acest gen, care va duce la schimbări sociale de mare importanţă pentru întreaga omenire. Este vorba de legea privind taxa pe mîncarea fast food.

Domnul Popescu făcu o pauză şi oftă prelung. Domnul Ionescu îşi termină de băut al doilea pahar cu bere, calmîndu-se de tot, înţelegînd că e vorba de un nebun paşnic, persecutat de nevastă şi care şi-a luat lumea-n cap într-o bună zi.

- Studiile la nivel european demonstraseră negru pe alb că devenisem un continent de graşi şi pămîntul nu mai putea să ne susţină. Dacă continuam în acest ritm, riscam să transformăm Europa într-o mare groapă, plină cu slănină. Aşa ceva era inadmisibil.

Mijloacele de transport în comun erau insuficiente pentru că puţini oameni ocupam foarte mult spaţiu, ajungeam cu întîrziere la servici unde devenisem lenţi, nu mai dădeam productivitate, ni se făcea foame din 2 în 2 ore şi luam pauze pentru sandwich-uri, companiile dădeau faliment pe capete şi numărul de şomeri creştea continuu.

Mobilierul din sălile de teatre şi cinematografe a trebuit modificat după noile noastre proporţii, în urma revoltei populaţiei ce refuza să plătească 2 bilete de persoană (deşi, e adevărat, ocupam locul a două persoane, pe două scaune). Sălile mari au reuşit să supravieţuiască, cele mici în schimb, fără sprijin financiar din partea statului, ocupat cu campania anti-fast-food, suggar&salt şi-au închis repede porţile, spaţiile fiind cumpărate la preţ de nimic de firme de croitorie italiene şi turceşti, care se dezvoltau văzînd cu ochii, producînd haine XXXXXXXL.

Oamenii se învîrteau cu greu în lumea lor mică şi circulară, aveau ambiţii mici, dar una peste alta, erau graşi, proşti şi fericiţi.

Ce să zic, cînd în sfîrşit s-a votat legea, nu i-am acordat mare importanţă, dar în timp am observat cum copiii noştri deveneau apatici, nu mai aveau chef de joacă, nici de şcoală şi nu se mai bucurau decît atunci cînd ne permiteam să-i ducem (o dată pe lună, e drept) la un restaurant fast food gen Mc. Gonads, Pizza Hot… înţelegeţi ce zic. În scurt timp, aceste localuri au început să-şi restrîngă ariile de extindere, defapt au închis multe din sediile vechi, trebuind să facem plinul la maşină să putem ajunge la unul din ele. Între timp, alte guverne au venit cu noi idei, de a impozita toate dulciurile, sucurile ce conţineau zahăr, alimentele cu sare şi în general toate alimentele care conţineau acizi graşi. Pentru binele nostru, al cetăţenilor, se spunea. După doi ani de astfel de cură, rar mai întîlneai pe străzi o persoană supraponderală, bineînţeles datorată problemelor legate de glanda tiroidă sau alte complicaţii medicale.

Am început să avem loc iarăşi în mijloacele de transport în comun, putînd chiar depăşi cu 20% capacitatea autovehiculului, lucru prost pentru regiile de transport care-şi achiziţionaseră mai multe trolee, autobuze, tramvaie care acum se plimbau prin oraş purtînd două, trei stafii adîncite în scaune. S-a trecut la scumpirea biletului de călătorie pentru a susţine numărul mare de mijloace de transport, lucru care i-a determinat pe cetăţeni să se deplaseze pe jos, cei care aveau treabă în direcţia în care bătea vîntul, avînd reale şanse de a ajunge mai repede decît cu autobuzul.

Sălile de cinema şi teatrele au dat faliment cu toatele. Cui îi mai ardea de vizionat filme cînd abia puteau ţine ochii deschişi de oboseala cronică ce-i cuprinsese în ultima vreme? Şi ce actori îşi mai puteau ţine minte rolurile pe care să le şi prezinte în forţă pe scene, cînd toţi arătau ca umbra lui Ştefan la Cozia?

Firmele de croitorie au mai rezistat puţin pînă cînd au realizat că dintr-un metru de material dublu lat puteau croi un costum deux pieces pentru femei pentru care nu se inventase număr de măsură pe şabloane.

- Ok, ok, am înţeles ideea îl întrerupse în sfîrşit domnul Ionescu, plictisit de turuiala apocaliptică a musafirului său. Şi tu ce vrei de la mine acum? Să omor pe cineva din guvern să nu mai dea ăştia legea asta cu mîncarea?

- Nu, nu domnule Ionescu. După cum spuneam la început, sînt savant şi om de afaceri. Am inventat o maşină de călătorit în timp pentru a face trafic cu dulciuri şi mîncare de fast-food. Vreau să-ţi propun să fi partenerul meu de afaceri. Mai avem timp suficient pînă în toamnă să punem pe picioare un super-market în timpul meu, specializat doar pe asemenea produse. Gîndeşte-te ce lovitură pe piaţă ar fi, să vînd produsele cu preţurile de acum 20 de ani, adică de acum. Gîndeşte-te la oamenii aceia, domnule Ionescu, i-am putea face din nou un pic mai fericiţi…

- Păi…

- Nu-mi daţi un răspuns acum. O să revin mîine, gîndiţi-vă bine la ce v-am propus. O seară bună în continuare.

Se ridică din fotoliul, sorbi cîteva guri din berea deja încălzită în pahar şi ieşi.

„Să-mi bag… mi s-au răcit cîrnaţii în cratiţă cu ăsta”. Mai turnă nişte bere în pahar şi dădu drumul combinei să cînte. Decît om bogat cu inima rea, Mai bine sărac că-i mai bine aşa, Că pe lumea asta cum trec zilele, Rămîn numai faptele … începu să fredoneze uşor în timp ce-şi puse la loc cîrnaţii la perpelit.

 

Love story

Reuşise să-l materializeze. Atît de tare se cufundase în propriile amintiri încît el era acolo, prezent trup şi suflet, simţindu-i răsuflarea în fiecare por al spatelui ei. Îşi înmuie buzele în vinul fiert cu scorţişoară dar nu-i simţi gustul. Aprinse a nu ştiu cîta ţigare. Nici fumul nu avea gustul cu care se obişnuise de atîţia ani. Totul avea gustul lui. Zăpada de afară, varul de pe perete pe care-i plăcea să-l răzuie cu unghiile în momente de convulsii psihice, lacrimile ce şi le înghiţea pe furiş cînd asculta zeii muzicii cu glasul lui.

- Nu te mai iubesc, de ce ai venit?

- Pentru că tu m-ai chemat.

- Nu te pot smulge din mine dacă nu eşti aici. Trebuia să te clădesc cumva, separat, ca pe o clonă. Nu vreau trupul tău real, am nevoie de un substitut pentru a-mi termina fantezia.

- Vrei s-o mai facem odată?

- Nu. Nu vreau sex. Pari confuz. Ai venit pregătit pentru una mică?

- Pentru asta mă chemai mereu, nu?

- Nu înţelegi. Nu te-am chemat. Te-am creeat. E altceva. Pari şi mai confuz acum. Cum să-ţi explic să înţelegi. Tu, nu eşti real. Adică eşti real, dar nu eşti tu. Rîse.

Îl privi prăbuşindu-se pe un scaun.

- Ce mama dracului e asta, îţi baţi joc de mine? M-ai chemat, am venit. Şi asta-i tot.

Cu mîinile prin păr aluneca spre el cu paşi calculaţi, unduindu-şi făptura pe o melodie doar de ea auzită. Îi aduse aminte de dansul lui Mimi din Bitter Moon, doar că ce făcea ea era prost regizat. Strîmbă din nas dezaprobator în timp ce ea făcu o piruetă şi se opri. I se aşeză cuminte pe genunchi.

- Mă simţi? Îmi simţi căldura?

Luă o şuviţă de păr şi îi atinse buzele.

- Simţi asta? Ce crezi că vreau eu de la tine?

Se aşeză mai comod, o mînă lăsînd-o să hoinărească de-a lungul piciorului lui, urcînd cu mişcări fine spre şolduri.

- E clar ce vrei. E un nou joc, nu?

Ea rîse iar.

- Da, dragule, e un nou joc.

El îşi revenise. O privea amuzat acum cum îşi lăsa capul pe spate, îşi muta picioarele în jurul lui pironindu-l în scaunul acela de lemn vechi în timp ce îşi descheia cunoscătoare nasturii din faţă ai rochiei de casă. Se lipise toată de el ca o pînză de păianjen. Şi el stătea şi se uita ca un enuc în baia haremului.

- Ce mi-ai făcut? Ce-i asta?

Ea se prefăcu supărată o clipă.

- Nu-i aşa că nu simţi nimic? Apoi rîse iar, uşor sarcastic.

- Eşti dusă. Lasă-mă naibii să plec. Cheamă-mă iar cînd îţi revii.

- Dragule, nu poţi pleca. Nu te-am creat să pleci.

Devenise serioasă. Îşi încheiase nasturii, îşi aranjase faldurile rochiei şi se ridicase din scaun.

- Poate vrei să mănînci ceva. Sau un pahar de vin, o ţigare?

- Nu simt nimic. De ce nu simt nimic?

- Devii enervant. Nu simţi nimic pentru că nu te-am creat să simţi nimic. Aşa eşti cel mai aproape de tu, cel real.

Se repezi la paharul ei de vin, îl dădu pe gît, îşi aprinse o ţigare şi trase două, trei fumuri fără pauză. Îşi trecu mîinile peste faţă. Făcu cîteva mişcări din mîini, din picioare, apoi se calmă.

- Nu simt nimic. Pot să mă mişc şi totuşi nu simt nimic.

Atunci ea se repezi la el, îl apucă de o ureche şi trase cu forţă. Bucata de carne încreţită îi rămase în palmă cu urme de sînge călduţ scurgîndu-i-se printre degete.

Era prea mult. Trebuia să o facă să înceteze. Conştientiză doar o clipă că treaba asta trebuia să fie a naibii de dureroasă. În continuare nu simţea nimic. Iar ea… ea cu rîsul acela demonic continua să-i rupă cealaltă ureche, apoi nasul, buzele, degetele mîinilor, bucăţi de carne şi oase la întîmplare de pe tot trupul, mirosind pe rînd fiecare captură, bălăcindu-se în sîngele acela aburind. Ajunse ca un zombi din filmele de groază, cu hainele sfîşiate şi carne lipsă. Şi în loc să urle, să se zbată, să moară el stătea ca o marionetă bînguind continuu

- Nu te-am putut simţi în realitate. Asta era? Pentru asta m-ai chemat, să te răzbuni?

Rîse la fel cum o făcuse şi ea mai devreme, în tonul acela diabolic.

- Mi-am dorit să te simt aşa cum o făceai tu, dar n-am putut. Aşa cum nu pot nici acum să simt nimic. Cum vrei tu să mă faci să sufăr cînd m-ai creat fără să pot simţi ceva? Eşti patetică. Nici să te răzbuni nu eşti în stare.

Ea era calmă. Luase un cuţit din bucătărie şi-şi cresta încet pieptul cu cealaltă mînă tragînd carnea la o parte. Işi atinse inima cu palma şi mai smuci o dată, punînd muşchiul pulsînd undeva în dreptul inimii lui…

***

Uşa se smulse din balamale şi el se precipită în cameră. Ea zăcea lîngă scaun, mutilată, cu o mînă încă strîngîndu-şi propria inimă, la picioarele unui manechin dezmembrat ce semăna cu el, cu vreo 5 ani mai tînăr, într-o baltă de sînge cu miros dulceag de vin. Se aplecă şi o atinse cu teamă. Simţi ca şi cum un tranzistor îşi descărca ultima energie acumulată prin degete sale, coborînd pînă în vintre, sporind în intensitate, făcîndu-l să se simtă mai excitat ca niciodată. O simţea cum îi danseasă într-un fel ciudat în poale, cum îşi descheie nasturii, mirosul cărnii ei încă fragede îl izbi puternic, simţi impulsul de a o pătrunde cu toată fiinţa, vulgar, animalic. O mînă deja înlăturase hainele obstacol dintre ei cînd un val de căldură îi cuprinse partea dreaptă a capului şi simţi cum îi picură sîngele. Apoi durerea. Înnebunitoare, ducîndu-l spre demenţă, făcîndu-l să se învîrtă ca un titirez prin cameră stropindu-se cu amalgamul de sînge, vin, carne şi cîrpe sfîşiate de pe jos. Ajunse în faţa oglinzii de pe perete şi fără să vrea îşi văzu chipul descompus de dureri. Era întreg. Nu sîngera, nu-i lipsea nimic. Trase aer în piept şi încercă să se calmeze. Durerea se estompă şi într-un final înţelese. Simţea. De data asta era el, cel real şi Dumnezeule, simţea. Aşa cum nu o mai făcuse nicodată. Conştientiză că o să simtă mereu. Ca în transă văzu o coală de hîrtie lîngă oglindă.

Un chip zîmbind desenat pe ea şi dedesubt scris acum o să mă simţi mereu.

 

Răspunsul despre inima mea – articol la cerere

Inima mea. Inima mea e căsuţa piticilor – toţi intră deabuşilea, cu teamă că nu găsesc loc unde să se aşeze. Îi servesc cu o bucată din ciupercuţa lui Alice şi-am rezolvat problema locativă. Inima mea e groapa de nisip unde se dă licenţa la EFS. Toţi vin în mare viteză, unii aterizează la marele fix, alţii trec peste ea, nefericiţii se împiedică la margine şi rămîn cu genunchii juliţi.Cîteodată, inima mea e închisoarea Alcatraz . Acolo-i ţin pe cei mai dragi mie, să fiu sigură că au şanse minime de evadare (nu le spun niciodată că defapt poarta e mereu deschisă). Alteori, inima mea e Hirosima după ce a picat bomba. Îi adun pe toţi din fărîme şi-mi petrec tot timpul încercînd să reconstitui acel mare puzzle (trişez cîteodată, le schimb năravurile între ei şi mă simt bine, dar durează puţin). Inima mea e pe rînd submarin, tren de mare viteză, satelit veghind de pe orbită, prima racheta ce-a ajuns pe Marte. Inima mea e un zmeu care amuză copiii şi-n rîsetul lor ea creşte şi se înalţă. Inima mea poate fi granit sau calcar, munte sau mlaştină. Inima mea e de fapt o infinitate de inimi în perfectă armonie. Pentru că eu nu iau bucăţi mici din inimile altora şi nu le ofer înapoi pansamente. Eu le iau inima cu totul şi le ofer o alta proaspătă în loc, o alta aşa cum şi-o doresc.

 

Înşelătorii vechi şi noi sau don’t trust easy money

Primesc acum cîteva săptămîni un mesaj interesant, pe un anume site, unde am un cont făcut de circa 3 ani şi unde am postate cîteva fotografii făcute prin peregrinările mele montane. Textul suna aşa:

„Salut, Eu reprezint Headington Inc modelare companie din Marea Britanie Oxford şi am ales-vă pentru un portofoliu Coca-Cola panou dvertisement la Aeroportul JFK, toţi avem nevoie de aprobarea dvs. este de a ne permite procesul dvs. de plată, fără comision, nici costurile globale. Ust tine te plateste pentru pozele imediat. Email-ti răspunsurile la vinbeckz@googlemail.com sau puteţi suna la admin. ofiţer de plată pe +447547835128 Vincent Becker

Finanţator: Headington Inc Oxford

Tigan Lane, Headington,

Oxford, OX3 0BP

Cu respect. Dl Mark Powell”

OK, îmi zic, după ce mă amuză teribil traducerea „Gipsy Lane cu Ţigan Lane”, de ce dracu o fi interesată compania Coca-Cola de pozele mele făcute cu telefon mobil şi camera de 3 milioane? Li s-au terminat fotomodelele? Din mare amabilitate, pentru a nu mă mai chinui să citesc româna aia stricată de translator, le răspund în engleză, cum că nu prea sînt lămurită ce vor ei cu pozele mele, pentru ce vor să plătească şi să-mi trimită un răspuns, să detalieze.

Primesc răspuns înapoi în nici o oră. Mă gîndesc că la ăştia se munceşte, nu glumă, cineva stă la calculator şi citeşte mail-uri nonstop.

“Good Day. Yes we want to use your pictures on here for one of our billboard adverts, you will be paid for this. So please send mail to vinbeckz@googlemail.com. He is your agent and will arrange for your payments. Thanks. Best Regards. Mr Powell”.

Şi cam ăsta a fost ultimul mesaj primit pe site. Le scriu primul mail, la adresa menţionată.

“I received a mail from Mr. Powell on blablabla.com that informed me you want to use some pictures of mine for adverts. Also he told me that I should write an e-mail at this address, confirming that I agree you use my pictures for a price that you’ll communicate. I expect an answer from you regarding the price and the payment conditions”.

Primesc răspuns, la fel de rapid.

“Hi, We quite appreciate your swift response concerning the modeling contract this is not a joke at all its a once in a life time opportunity. Your pictures u posted on this site has been accepted by the agency,’Headington Inc.” as one of the preferred pictures for the Coca-Cola billboard advert @ at  JFK. We don’t discriminate sizes or shapes of individual models, we just acknowledge gorgeous pictures and use it for commercials. The financier will dispatch payment to you by courier service. You will receive a cheque (BTW 4,000 and 6,000 ) as payment for the billboard contract. You’ll also be sent an agreement Form M20 via email. When you receive payment you will take out the 20% of the total sum for your gorgeous pictures that is being used, after which you proceed to sending the balance over to your appointed agent via western union money transfer for Legal Documentation of the deal. This payment will also be used as “sign-up fee” with the agent. I’ll be waiting your urgent response with the following information:

First name:

Last name:

Age:

House address:

Post Code:

City:

Country:

Phone no:

Occupation:

Hobby:

Many thanks, Mr Becker”.

Între timp, încep şi caut pe internet informaţii despre firmă, locaţie, nume de persoane, etc. Nu găsesc nimic în limba română. Mă gîndesc că trebuie să fie ceva la mijloc, dar nu pricep deloc ideea. Dacă ei sînt ăia de trimit bani, nu-mi cer detalii legate de vreun cont în bancă, PIN sau alte treburi dubioase… cum ar putea să mă înşele? Şi nu înţeleg de ce trebuie să ridic eu nişte bani din care să-mi opresc o parte, restul să-i dau altcuiva… mă gîndesc că aici trebuie să fie şmecheria dar înca sînt nedumerită. Le trimit detaliile cerute.

Ca de obicei, în scurt timp primesc răspuns.

„Good Day. Yor details have been recieved and i want you to know that payments will be ready to be sent out to you in 2days. Will send you a notification email when your check has been sent out. Have a good day. Best Regards. Mr Becker”.

La două zile, alt mesaj.

„Hello,
How are you doing today? This is to notify you that your payments have been sent out, Its for 1,000 euros. Deduct the 20% for your photos and send the rest to your agent for registrations and preparations for your next payments and photo shoots. It was sent out today and will take about 3-4 working days to get to you. Keep me posted as soon as you get this email and also when you get the check. Thanks and have a wonderful day.  Best Regards.  Mr Becker”.

Plec ca tot omul la plimbare prin lume, la sfîrşit de weekend cînd ajung acasă, alt mail.

„Hello, This is to let you know that your check should be delivered to you by tommorow and its in form of a travellers check. All you need to do as soon as you recieve it is to write your name on them and sign them before taking them to your bank or any cashing point aroound you to have them cashed. Contact me as soon as you recieve it so i can give you details of your agent where you will be sending the remaing funds to. Do write back to confirm you got this email. Best Regards. Mr Becker”.

Le răspund scurt că am citit şi acest mail şi între timp a sosit şi „the check”.

Extraordinar de prompţi, în nici jumătate de oră îmi răspund.

„Thank you for the payment notification. We are glad you are in receipt of the payment cheques. Our Financier has informed us that funds will be available immediately. You are required to sign write your name on the cheques immediately you receive it. You are required to withdraw 800euros of the payment and send out to our appointed Solicitor information below by western union payment transfer.Their office is in london.You are entitled to takeout 200euros in this first installment for your gorgeous picture.
Below is the Solicitor’s Information:

RECEIVER’S NAME: Susan Garfield

RECEIVER’S ADDRESS: 20 portland avenue LONDON N16 6ET,UK

AMOUNT: £800

Immediately you have sent the Funds, you are to email us with the payment Receipt Details that includes:

SENDER’S NAME:

EXACT AMOUNT SENT:

MONEY TRANSFER CONTROL NUMBER:

Money transfer charges should be deducted from the amount you send to the
Solicitor.

You will also receive a Billboard Certificate including the balance payment OF 5000EUROS for the Larger Billboard Advertisment as soon as we confirm that you have made payment to the Solicitor .You will not have to pay another solicitor’s charge when you receive the balance payment as it has be covered in first installment. Please let us know when you can come down to JFK Airport and view the Billboard Advert. We will secure a Flight ticket and two-days Hotel accomodation will be arranged for you in New York. Let us know your schedule. Sincerely, Mr Becker”.

Hai bre, mă leşi? Chiar nu vezi că e cusută cu aţă albă? Să vin la New York să văd un panou? Hehehe…

Caut iar pe net informaţii şi nu le mai caut în limba română. Dau căutare după CocaCola Billboard Advert şi găsesc. Multe, unele notări fiind făcute de prin 2007. Pe bloguri, pe forumuri unde oamenii se avertizau unii pe alţii, unii care-şi luaseră ţeapă, alţii cărora li se păruse dubioasă toată treaba şi care căutau răspunsuri ca şi mine.

Ideea e simplă dacă ştii cum se lucrează cu astfel de CEC uri de călătorie care nu au termen de valabilitate şi nici numele vreunei persoane trecut pe ele. În baza CEC ului, banca trimitea la adresa specificată suma de 800 de euro, urmînd ca mie să mi se creeze un cont în care să-mi fie transferaţi restul de 200. Real, în mînă nu vedeam nici un leu, totul erau operaţiuni pe calculator. În momentul în care se descoperea că acel CEC nu are acoperire (cam o lună din cîte am citit eu), normal, banca îţi cerea ţie să acoperi pierderea. Că te puneau să le dai toţi banii odată sau în rate… chiar nu mi are importanţă.

Două din site-urile pe unde am citit şi m-am „minunat” aici şi aici.

 

Vama Veche sau despre morţi, numai de bine

Am tot amînat scrierea asta, mi-am zis să o trec la capitolul experiențe dezamăgitoare şi să trec zîmbind mai departe. Apoi m-am gîndit la cei care au regretat că nu au avut zile libere sau bani sau „noroc” şi au rămas acasă. Bravo vouă, bă! (Ăia de aţi avut premoniții și ați rămas acasă că aşa aţi vrut nu luaţi în seamă partea cu bravo).

Da, e vorba de ce am sperat şi ce am găsit de 1 Mai în Vamă. Şi da, sînt conştientă că nu mai e ce-a fost, da’ chiar aşa?

Ajung vineri după masă (mi-a luat timp să conving un prieten că cei de la meteo sînt nişte habarnagii – am avut dreptate, pe 1 nu a plouat deloc acolo). Începem goana după cazare. Nimic frate. Totul închiriat de cu 3 săptămîni înainte. Hoteluri, căsuţe, rulote, corturi… nimic. O vagă promisiune la un hotel, 150 RON pe noapte. Întreb dacă de banii ăştia ni se aduce mic dejunul la pat şi pot face şi baie într-o cadă cu vin (am auzit io că face bine la ten). Se uită cu un ochi la mine, unul în cer şi îndrugă ceva gen „nu iei tu, ia altul, nu vezi cît norod, noi să fim sănătoşi”.

Plecăm din curtea omului. După 2 ore plecăm din Vamă. Hai să încercăm marea cu degetul şi-n 2 Mai, ca n-o fi foc de ne fîţîim între cele două localităţi. Găsim ceva convenabil, lăsăm repede bagajele şi fugi cu inima deschisă înapoi în Vamă, la bere şi cafeluţă.

După prima bere încep şi io să văd mai bine în jur. Lume multă, pestriţă, mult prea multă lume şi mult prea pestriţă. De unde dracu s-au inventat atîţia iubitori de Vamă peste noapte? Hipioţi de weekend ce-şi cumpăraseră haine la grămadă de la magazinele de pe strada principală, în ideea de a se asorta cu „Spiritul Vămii”. „Uite fată, ce adidaşi din piele mi-am luat de la tipul ăla de-i vinde de pe capota maşinii, cu doar 80 de RON, în Mall îi găseam la preţ dublu”…

I-aş fi luat pe rînd, pe ăştia de păreau dubioşi şi se hlizeau fără rost, îmbuibaţi de şaorme şi gogoşele pufoşele şi i-aş fi dezbrăcat de gecile de piele, să iasă la iveală tricourile cu „Puta madre” de pe dedesubt. I-aş fi luat lanţul gorilei cu maşina parcată în nisip, cu toate uşile deschise, din al cărei portbagaj ţipa un subwoofer pe ritmuri de 50Cent şi l-aş fi spînzurat cu el pe cel de vis-a-vis de pista bicicliştilor care ţinea o hîrtie de 5 RON într-un soi de undiţă, în mijlocul drumului. Ai reuşit să amăgeşti un copil de 7 ani, mă înclin cu respect, hehehe.

Şocul cel mai puternic l-am avut cînd am văzut… cort de nuntă frate. Nuntă mare, să încape toată lumea bună. Nu, nu se auzeau manele cît am trecut în fugă prin dreptul lui, cînta în schimb Shakira. Urma în playlist Christina Aguilera şi Beyonce. Probabil. Nu am putut rămîne să mă conving.

Am urmat cărarea asfaltată pentru biciclişti (pe un panou la un moment dat citesc, aproximativ: „interzis motocicletelor, ATV-urilor şi maşinilor. Supraveghere video…”.  Hai bre, mă laşi, şi cam pe unde în cîmpul ăla erau montate camerele de supraveghere???). Pe latura stîngă erau trase rulote, maşini şi corturi. Se făceau grătare, se bea bere şi se asculta Zdob şi Zdub. Frumos. Departe de haosul din staţiune. Căci asta e Vama acum. Staţiune la malul Mării Negre, cu hoteluri de 3 stele, cu muzică pentru fiecare, cu magazine de haine şi mărfuri pe capotă.

Am zăbovit 2 minute lîngă un foc pe plajă pînă cînd a venit cineva cu un stingător. După ce ne-a umplut de scîntei, fum şi jar a început să strige „daţi-vă bă la o parte”. Ne-am dat, oricum nu mai era nimic de văzut.

Cît despre dansul pe plajă… am uitat paşii de rap ai lui MC Hammer, pe Scooter nu ştiu a dansa, m-am bălăbănit pe un La Bamba expirat, m-am simţit învinsă şi am plecat.

Sînteţi prea mulţi, voi ăia de v-a curs prin vene 2 zile doar bere la 0,33, Sangria şi J&B. Sînteţi prea multe, voi alea cu fuste lungi, înflorate şi tricouri din Dragonul Roşu.

Miroase în aer a snobism, a superficialitate, a ignoranţă, a putrefacţie…

Am stat jos, pe nisip, singură în mijlocul vostru, mi-am înghiţit două lacrimi şi m-am ridicat.

Venisem să văd nunta soarelui cu marea în zori şi m-am trezit la înmormîntarea unui spirit. Cuminte, mi-am dat jos coroniţa de flori, am aruncat un pumn de ţărînă şi am plecat. C’est tout!

 

Metoda de enervare rapida intr-o zi obisnuita la birou

Bine, acum nu stiu cit de masochist trebuie sa fi, ca sa vrei sa te enervezi singur, dar, in fine, fiecare cu metodele lui de satisfacere, nu judec io.

Sa zicem ca te trezesti intr-o zi, dis de dimineata, dupa ce un ceas desteptator iti cinta la urechi „wake up… wake up…” pina apesi butonul si-l opresti. Drept multumire iti raspunde „good morning”. Ii raspunzi incet, in timp ce te chinui sa-ti dezlipesti pleoapele inca visinde „good morning sa-i zici lu’ ma’ta, de miine nu-ti mai cumpar baterii”.

Te gindesti apoi ca esti om responsabil, ai o virsta, nu se poate sa stai toata viata in pat si cu scirtiieli de ligamente obosite te dai jos. Urmatoarea ora se petrece in ritm robotizat: bucatarie – cafea, baie – spalat, dormitor – imbracat, bucatarie – mincat + baut cafea racita de tot intre timp + fumat tigare, daca mai ai timp. In sfirsit, pleci.

Haosul nebunului oras te asteapta ca si ieri, ca si alaltaieri ca si… vesnic. Incerci sa bilbii ceva cuvinte care suna coerent doar pentru creierii tai cu colegii de servici, pina apuci sa bei a 2-a cafeluta. La a 2-a tigare parca si soarele incepe sa straluceasca intr-o lumina mai favorabila. Hai ca azi e un pic mai bine ca ieri (creierul tau completeaza – „si ceva mai rau ca miine”). Si-ti zimbesti tie insuti si te complimentezi, ca daca ai facut asa gluma de dimineata, o sa fi un maestru de stand up comedy toata ziua.

Biroul tau. Asa cum l-ai lasat de cu seara. Mai bine nu faceai curat cu 10 minute inainte sa pleci ieri, pentru ca azi nu stii cu ce sa incepi. Deschizi calculatorul, dai OK la cele 3 erori care apar de 3 saptamini de 50 de ori pe zi, erori inca neelucidate de tipul de la departamentul IT – gen, las’ ca merge si asa. („Las’o ma ca merge-asa” – creierul tau zimbeste spasmodic pe ritm– it’s gonna be a great day). Deschizi mail-ul. Nu e ce te asteptai sa gasesti, dar tot te decizi sa frunzaresti pe site-uri. E deja 10.30, somnul a devenit o dulce amintire, e cazul sa te apuci sa faci ceva. Ai niste oferte de la care nu ai primit raspuns si te decizi sa suni, sa vezi de ce se intirzie (nu-ti trece prin cap ca la celalalt capat al ofertei e un om care, ca si tine, isi incepe ziua aproximativ la fel).

„Buna ziua”.

„Buna ziua”. „Buna dimineata de fapt” iti raspunde o voce scapata dintr-un cascat adormito-plictisit.

„Sint de la… in legatura cu… din data de… haaat … mai tineti minte?”

„Hmmmm? Nu, nu am, nu gasesc, nu ati trimis, adica am, dar din alta data, dar nu stiam ce e, probabil e vorba de…”

„Nu, nu asta”.

„Aaaaa… mai am asta…”.

„Da, aia e! Asteptam raspuns de… 2 saptamani”.

„Nu stiu ce sa zic. Sunati la nr. xxxxx, dl. Y”.

Pac. Linie intrerupta.

WTF? Deja te-ai trezit de tot. Nu asta iti doreai. Starea aia de amorteala cu care plecasesi de acasa era OK, doar voiai sa stabilesti o data, o ora. Mama ma’sii, acu’ tre’ sa suni iar, sa dai alte explicatii, ce vrei, de ce suni la ora aia matinala, altii incep lucrul mai tirziu, la ora aia inca se bea cafea… Iti clatini capul dezamagit. Nimic nu merge cum trebuie in tara asta. Mai bine plecai “afara” cind aveai ocazia.

Suni, ca nu ai ce face. Incepi si explici.

„Bla, bla, sint… de la… in legatura cu…”

Presimti ca o voce te asculta rabdatoare la capatul celalalt si deja te gindesti ca si mintea celuilalt se chinuie sa gaseasca un raspuns la intrebarile tale. Teapa. Dupa ce ai trancanit 5 minute cine esti si ce vrei, o voce iritata iti raspunde

„Nu stiu ce vorbiti. Pe cine cautati?”

„Aaa… nu sinteti dl. Y?”

„Nu”.

Pac. Linie intrerupta.

WTF? (2). Nu numai ca nu mai esti adormit dar ai inceput sa te enervezi. Nu are nimeni chef de vorba pe lumea asta? Unde sint anii aia cind inchideai tu telefonul, ca toti erau dornici de comunicare?

Suni iar la primul numar.

„Stiti, tot io… de mai devreme. Mi-ati dat numarul de telefon gresit. Y nu era Y. Am nevoie. Ajutati-ma, va rog”.

„Cine ati spus ca sinteti? Ce numar v-am dat? Aaaa, dar e corect numarul. Altul nu mai am. O fi schimbat telefonul. Mai incercati”.

Pac. Linie intrerupta.

WTF? (3) tradus in romaneste – ’tu-le D-zeii si D-zeii si D-zeii astora de angajeaza tute de 1,80 m, dependente de cafea si chat pe post de secretare.

Urmeaza a 3-a tigare. Fara cafea. Departe momentul de tine sa te calmezi. Mai iese un coleg afara, „la calmat”. Ii zici, uitindu-te la parul lui zburlit si ochii de taur intaritat de cine stie ce toreador cu telefon rosu „Auzi, n-ai nevoie de ajutor pe teren? Am auzit ca pleci la… O masuratoare, ceva? Am io ruleta”.

 

Fulgi

Ninge salbatic de jumatate de ora fara intrerupere. Si-mi imaginez cum fiecare fulg e o dorinta a cuiva, mai mica, mai mare, uriasa… De parca timpul a strans in cele ultime 12 luni ale sale toate visele si acum le toarna peste noi, ni le pune la picioare. 

Bocanci de armata, ghete cu toc, picioare desculte si miini ucigase vor iesi in zapada si vor sfarima miliardele de vise.

Un poem in cadere, asta se vede de la geamul biroului, si nu stiu daca sa pling, sa tremur ca poate si visele mele vor nimeri sub acelasi bocanc necrutator, sa rid ca un copil si sa spun ca inca mai am vise si pentru ninsoarea urmatoare.

Stiu, n-avem timp, sint contracte de semnat, colaboratorii stresati, netul merge prost, imprimanta face greva si scrie doar ce vrea ea.

Cum ar fi in plin program de lucru sa ies in fata cladirii si cu limba scoasa sa dansez primitiv printre fulgi?

Poate am sansa sa-mi inchit macar un vis. L-as tine in mine, visul ar fi parte din fiinta mea, singele mi l-ar asimila, l-ar descompune, dar o parte infima imi va condimenta celulele, le va face sa creasca, sa se inmulteasca.

Si poate, dintr-o ciudata toana a destinului iti voi inghiti si tie un vis. Si-asa va fi ceva al tau, totdeauna cu mine, in mine, condimentand aceleasi celule si facandu-le sa creasca, sa se inmulteasca…

 

Pe portativ

Nu stiu altii de unde isi iau energia zilnica, eu stiu ca mi-o iau din muzica. Aud o inclestare perfecta intre o orga si o baterie. Prima musca din note, le sfarima in mii de particule care imi patrund in singe si cu viteza ametitoare urca spre creier. Nu am timp sa ma infior indeajuns ca o chitara vine din urma si panseaza acealeasi note. Ca si cum ar pune o alifie – pansament – tampon ce-ti alina durerea neuronala si firele zburlite de pe corp isi revin la starea de normalitate. Nu pentru mult timp. Un saxofon reia acordurile. Bass-ul renunta la lupta din cind in cind, chitara joaca pe doua fronturi. Nu le mai urmaresc.

Fiecare nota imi inspira cite ceva. DO – o gogoasa rotunda care tocmai s-a racit. O privesti pofticios si parca ti-ai infinge dintii in zaharul acela topit dar tocmai apare RE – un val dintr-o mare pe care a prins-o furtuna departe de casa. Infigurat, parca ar vrea sa-si ia toate obiectele personale si sa se intalte spre stele. Acolo e liniste. Cel putin asa banuie el. MI ii apare in subconstient. Dracusorul ala care nu-ti da pace si te toaca marunt, insistent, pina in pragul nebuniei. Se plinge, se vaita, se tavaleste pe creierul tau pina ii faci pe plac. Sau pina apare FA. Puternic, semet. Nu, nu vine de la FALUS, nu are nimic obscen in el. E doar o forta teoretica, abstracta. Daca pe portrativ ar fi dictatura, cu el s-ar termina gama. El ar fi punct si de la capat. SOL e puntea. Lumea de aici si cea de dincolo. Asta desparte. De te incumeti sa treci, LA te intimpina la portile paradisului. Deja esti pe culmi. Trebuie ca esti o fiinta inaltata de nu ai cazut de pe punte. Stiti cum arata ingerii la chip? Asa arata, ca un LA. Au aripi nesfirsite, nu ca pasarile, matasea pare postav gros pe linga tesatura lor, iar fluturele face zgomot infernal in zborul lui, fata de alunecarea domoala a LA-urilor, uniti, intrepatrunsi, uniformizati, eterni… Forever, forever, for… ever… …. SI – nu-l pot vedea. E Dumnezeirea insasi. Stii ca e acolo, isi face simtita prezenta prin tot ce atinge si totusi nu-i niciodata acolo unde il cauti. Ca un copil rautacios, bezmetic, aiurit, iresponsabil. Asa a fost mereu, altfel nu i-as ierta ca dupa el l-a acceptat pe DO iar. Un fel de ruda din America la care nu ai niciodata bani sa ajungi, a acelei prime gogosici DO.

 

P.S. Unora CHIAR le place jazz –ul. J

 

 

 

 

Revenire

Da, inca mai traiesc. Am reusit in sfirsit sa ma mut in orasul tuturor posibilitatilor. Tuturor posibilitatilor de a-ti fi date toate planurile peste cap am vrut sa zic. Dar cum se zice, viata e ceea ce ti se intimpla cind iti faci alte planuri, deci eu traiesc intens viata de vreo luna incoace. Daca mai aveti ezitari in ceea ce priveste locatia, ei bine, da, e vorba de capitala noastra, a tuturor romanilor, noul meu purgatoriu.

O sa incerc sa postez din nou mai des dupa ce o sa imi aduc restul de bagaje, inclusiv calculatorul. Am trait in ultimul timp experiente noi, unele terifiante, altele delicioase, ideea e ca orasul asta tinde spre minus sau plus infinit si orice lucru care zaboveste prea mult in mediocritate risca sa fie axfisiat, transat sau ingropat de viu.

 

Prislea cel slab si cartofii

Pe-atunci mergeam la tara fara griji si bunica, fara asa multe riduri ca astazi, imi citea cu glasul ei atit de domol basme cu oameni neinfricati si cu vrajitoare hide. Ieseam si eu voinic, cu batul meu cioplit in curte si ma luptam cu balauri imaginari pe care-i invingeam cu un rinjet de satisfactie. Dar ce iubeam mai presus de orice altceva era acea minunata istorioara despre „Prislea cel voinic si merele de aur”. Ma simteam in pielea acelui tinar de care toti rideau si care, cu bunatatea lui fara limita, invingea tot ce era rau, pentru a dobandi iubirea unei fiinte angelice.

Astazi, Prislea a crescut. A cautat totusi cu vointa sa de fier gradina cu lucruri fermecate. Dar mai intai a cautat merele de aur in acel loc plin de magie, unde totul era invelit de aburi stralucitori de lumina… Poate ca, asemenea vechilor spuse, nu mai are inocenta si bucuria descoperirilor. Pentru ca in gradina unde a nimerit este o ceata densa si murdara; sint niste fiinte – le poti spune oameni? – care au fete amenintatoare si care – ce oroare – n-au nici pe departe rodii, curmale si nici mere de aur. Au niste bolovani maro-cenusii ce i se par dezgustatori la prima vedere si pe care ei ii numesc „cartofi”. Dar, desi sint atat de uriti, trec tot timpul oameni cu alte fete, dar tot amenintatoare si cumpara bolovanii astia pe care nici macar nu se gandeste sa puna mina.

Prislea nu-si mai gaseste locul. Nu intelege in tinutul carui zmeu se gaseste care asupreste fara sens fiintele astea ce i se par jalnice. Ar scoate spada sa-i apere si sa risipeasca vraja asta urita. Dar scoate un strigat triumfator!

A vazut merele… sint la un om cu o fata mai putin amenintatoare, dar slab din cale-afara. Si entuziasmul moare la fel de repede cum s-a nascut – merele nu sint nici macar poleite cu aur, sint pline de pete si sint zbircite… Si nimeni nu cumpara asa ceva pentru ca toti cauta cartofii aia insuportabili.

Dezamagit, Prislea pleaca doborit de tristete si de frumoasele sale amintiri. In drumul sau gaseste pe cineva care se uita la propria imagine. Cineva ii spune ca este o oglinda in care te vezi chiar pe tine.