Vama Veche sau despre morţi, numai de bine

Am tot amînat scrierea asta, mi-am zis să o trec la capitolul experiențe dezamăgitoare şi să trec zîmbind mai departe. Apoi m-am gîndit la cei care au regretat că nu au avut zile libere sau bani sau „noroc” şi au rămas acasă. Bravo vouă, bă! (Ăia de aţi avut premoniții și ați rămas acasă că aşa aţi vrut nu luaţi în seamă partea cu bravo).

Da, e vorba de ce am sperat şi ce am găsit de 1 Mai în Vamă. Şi da, sînt conştientă că nu mai e ce-a fost, da’ chiar aşa?

Ajung vineri după masă (mi-a luat timp să conving un prieten că cei de la meteo sînt nişte habarnagii – am avut dreptate, pe 1 nu a plouat deloc acolo). Începem goana după cazare. Nimic frate. Totul închiriat de cu 3 săptămîni înainte. Hoteluri, căsuţe, rulote, corturi… nimic. O vagă promisiune la un hotel, 150 RON pe noapte. Întreb dacă de banii ăştia ni se aduce mic dejunul la pat şi pot face şi baie într-o cadă cu vin (am auzit io că face bine la ten). Se uită cu un ochi la mine, unul în cer şi îndrugă ceva gen „nu iei tu, ia altul, nu vezi cît norod, noi să fim sănătoşi”.

Plecăm din curtea omului. După 2 ore plecăm din Vamă. Hai să încercăm marea cu degetul şi-n 2 Mai, ca n-o fi foc de ne fîţîim între cele două localităţi. Găsim ceva convenabil, lăsăm repede bagajele şi fugi cu inima deschisă înapoi în Vamă, la bere şi cafeluţă.

După prima bere încep şi io să văd mai bine în jur. Lume multă, pestriţă, mult prea multă lume şi mult prea pestriţă. De unde dracu s-au inventat atîţia iubitori de Vamă peste noapte? Hipioţi de weekend ce-şi cumpăraseră haine la grămadă de la magazinele de pe strada principală, în ideea de a se asorta cu „Spiritul Vămii”. „Uite fată, ce adidaşi din piele mi-am luat de la tipul ăla de-i vinde de pe capota maşinii, cu doar 80 de RON, în Mall îi găseam la preţ dublu”…

I-aş fi luat pe rînd, pe ăştia de păreau dubioşi şi se hlizeau fără rost, îmbuibaţi de şaorme şi gogoşele pufoşele şi i-aş fi dezbrăcat de gecile de piele, să iasă la iveală tricourile cu „Puta madre” de pe dedesubt. I-aş fi luat lanţul gorilei cu maşina parcată în nisip, cu toate uşile deschise, din al cărei portbagaj ţipa un subwoofer pe ritmuri de 50Cent şi l-aş fi spînzurat cu el pe cel de vis-a-vis de pista bicicliştilor care ţinea o hîrtie de 5 RON într-un soi de undiţă, în mijlocul drumului. Ai reuşit să amăgeşti un copil de 7 ani, mă înclin cu respect, hehehe.

Şocul cel mai puternic l-am avut cînd am văzut… cort de nuntă frate. Nuntă mare, să încape toată lumea bună. Nu, nu se auzeau manele cît am trecut în fugă prin dreptul lui, cînta în schimb Shakira. Urma în playlist Christina Aguilera şi Beyonce. Probabil. Nu am putut rămîne să mă conving.

Am urmat cărarea asfaltată pentru biciclişti (pe un panou la un moment dat citesc, aproximativ: „interzis motocicletelor, ATV-urilor şi maşinilor. Supraveghere video…”.  Hai bre, mă laşi, şi cam pe unde în cîmpul ăla erau montate camerele de supraveghere???). Pe latura stîngă erau trase rulote, maşini şi corturi. Se făceau grătare, se bea bere şi se asculta Zdob şi Zdub. Frumos. Departe de haosul din staţiune. Căci asta e Vama acum. Staţiune la malul Mării Negre, cu hoteluri de 3 stele, cu muzică pentru fiecare, cu magazine de haine şi mărfuri pe capotă.

Am zăbovit 2 minute lîngă un foc pe plajă pînă cînd a venit cineva cu un stingător. După ce ne-a umplut de scîntei, fum şi jar a început să strige „daţi-vă bă la o parte”. Ne-am dat, oricum nu mai era nimic de văzut.

Cît despre dansul pe plajă… am uitat paşii de rap ai lui MC Hammer, pe Scooter nu ştiu a dansa, m-am bălăbănit pe un La Bamba expirat, m-am simţit învinsă şi am plecat.

Sînteţi prea mulţi, voi ăia de v-a curs prin vene 2 zile doar bere la 0,33, Sangria şi J&B. Sînteţi prea multe, voi alea cu fuste lungi, înflorate şi tricouri din Dragonul Roşu.

Miroase în aer a snobism, a superficialitate, a ignoranţă, a putrefacţie…

Am stat jos, pe nisip, singură în mijlocul vostru, mi-am înghiţit două lacrimi şi m-am ridicat.

Venisem să văd nunta soarelui cu marea în zori şi m-am trezit la înmormîntarea unui spirit. Cuminte, mi-am dat jos coroniţa de flori, am aruncat un pumn de ţărînă şi am plecat. C’est tout!

 

Metoda de enervare rapida intr-o zi obisnuita la birou

Bine, acum nu stiu cit de masochist trebuie sa fi, ca sa vrei sa te enervezi singur, dar, in fine, fiecare cu metodele lui de satisfacere, nu judec io.

Sa zicem ca te trezesti intr-o zi, dis de dimineata, dupa ce un ceas desteptator iti cinta la urechi „wake up… wake up…” pina apesi butonul si-l opresti. Drept multumire iti raspunde „good morning”. Ii raspunzi incet, in timp ce te chinui sa-ti dezlipesti pleoapele inca visinde „good morning sa-i zici lu’ ma’ta, de miine nu-ti mai cumpar baterii”.

Te gindesti apoi ca esti om responsabil, ai o virsta, nu se poate sa stai toata viata in pat si cu scirtiieli de ligamente obosite te dai jos. Urmatoarea ora se petrece in ritm robotizat: bucatarie – cafea, baie – spalat, dormitor – imbracat, bucatarie – mincat + baut cafea racita de tot intre timp + fumat tigare, daca mai ai timp. In sfirsit, pleci.

Haosul nebunului oras te asteapta ca si ieri, ca si alaltaieri ca si… vesnic. Incerci sa bilbii ceva cuvinte care suna coerent doar pentru creierii tai cu colegii de servici, pina apuci sa bei a 2-a cafeluta. La a 2-a tigare parca si soarele incepe sa straluceasca intr-o lumina mai favorabila. Hai ca azi e un pic mai bine ca ieri (creierul tau completeaza – „si ceva mai rau ca miine”). Si-ti zimbesti tie insuti si te complimentezi, ca daca ai facut asa gluma de dimineata, o sa fi un maestru de stand up comedy toata ziua.

Biroul tau. Asa cum l-ai lasat de cu seara. Mai bine nu faceai curat cu 10 minute inainte sa pleci ieri, pentru ca azi nu stii cu ce sa incepi. Deschizi calculatorul, dai OK la cele 3 erori care apar de 3 saptamini de 50 de ori pe zi, erori inca neelucidate de tipul de la departamentul IT – gen, las’ ca merge si asa. („Las’o ma ca merge-asa” – creierul tau zimbeste spasmodic pe ritm– it’s gonna be a great day). Deschizi mail-ul. Nu e ce te asteptai sa gasesti, dar tot te decizi sa frunzaresti pe site-uri. E deja 10.30, somnul a devenit o dulce amintire, e cazul sa te apuci sa faci ceva. Ai niste oferte de la care nu ai primit raspuns si te decizi sa suni, sa vezi de ce se intirzie (nu-ti trece prin cap ca la celalalt capat al ofertei e un om care, ca si tine, isi incepe ziua aproximativ la fel).

„Buna ziua”.

„Buna ziua”. „Buna dimineata de fapt” iti raspunde o voce scapata dintr-un cascat adormito-plictisit.

„Sint de la… in legatura cu… din data de… haaat … mai tineti minte?”

„Hmmmm? Nu, nu am, nu gasesc, nu ati trimis, adica am, dar din alta data, dar nu stiam ce e, probabil e vorba de…”

„Nu, nu asta”.

„Aaaaa… mai am asta…”.

„Da, aia e! Asteptam raspuns de… 2 saptamani”.

„Nu stiu ce sa zic. Sunati la nr. xxxxx, dl. Y”.

Pac. Linie intrerupta.

WTF? Deja te-ai trezit de tot. Nu asta iti doreai. Starea aia de amorteala cu care plecasesi de acasa era OK, doar voiai sa stabilesti o data, o ora. Mama ma’sii, acu’ tre’ sa suni iar, sa dai alte explicatii, ce vrei, de ce suni la ora aia matinala, altii incep lucrul mai tirziu, la ora aia inca se bea cafea… Iti clatini capul dezamagit. Nimic nu merge cum trebuie in tara asta. Mai bine plecai “afara” cind aveai ocazia.

Suni, ca nu ai ce face. Incepi si explici.

„Bla, bla, sint… de la… in legatura cu…”

Presimti ca o voce te asculta rabdatoare la capatul celalalt si deja te gindesti ca si mintea celuilalt se chinuie sa gaseasca un raspuns la intrebarile tale. Teapa. Dupa ce ai trancanit 5 minute cine esti si ce vrei, o voce iritata iti raspunde

„Nu stiu ce vorbiti. Pe cine cautati?”

„Aaa… nu sinteti dl. Y?”

„Nu”.

Pac. Linie intrerupta.

WTF? (2). Nu numai ca nu mai esti adormit dar ai inceput sa te enervezi. Nu are nimeni chef de vorba pe lumea asta? Unde sint anii aia cind inchideai tu telefonul, ca toti erau dornici de comunicare?

Suni iar la primul numar.

„Stiti, tot io… de mai devreme. Mi-ati dat numarul de telefon gresit. Y nu era Y. Am nevoie. Ajutati-ma, va rog”.

„Cine ati spus ca sinteti? Ce numar v-am dat? Aaaa, dar e corect numarul. Altul nu mai am. O fi schimbat telefonul. Mai incercati”.

Pac. Linie intrerupta.

WTF? (3) tradus in romaneste – ’tu-le D-zeii si D-zeii si D-zeii astora de angajeaza tute de 1,80 m, dependente de cafea si chat pe post de secretare.

Urmeaza a 3-a tigare. Fara cafea. Departe momentul de tine sa te calmezi. Mai iese un coleg afara, „la calmat”. Ii zici, uitindu-te la parul lui zburlit si ochii de taur intaritat de cine stie ce toreador cu telefon rosu „Auzi, n-ai nevoie de ajutor pe teren? Am auzit ca pleci la… O masuratoare, ceva? Am io ruleta”.

 

Fulgi

Ninge salbatic de jumatate de ora fara intrerupere. Si-mi imaginez cum fiecare fulg e o dorinta a cuiva, mai mica, mai mare, uriasa… De parca timpul a strans in cele ultime 12 luni ale sale toate visele si acum le toarna peste noi, ni le pune la picioare. 

Bocanci de armata, ghete cu toc, picioare desculte si miini ucigase vor iesi in zapada si vor sfarima miliardele de vise.

Un poem in cadere, asta se vede de la geamul biroului, si nu stiu daca sa pling, sa tremur ca poate si visele mele vor nimeri sub acelasi bocanc necrutator, sa rid ca un copil si sa spun ca inca mai am vise si pentru ninsoarea urmatoare.

Stiu, n-avem timp, sint contracte de semnat, colaboratorii stresati, netul merge prost, imprimanta face greva si scrie doar ce vrea ea.

Cum ar fi in plin program de lucru sa ies in fata cladirii si cu limba scoasa sa dansez primitiv printre fulgi?

Poate am sansa sa-mi inchit macar un vis. L-as tine in mine, visul ar fi parte din fiinta mea, singele mi l-ar asimila, l-ar descompune, dar o parte infima imi va condimenta celulele, le va face sa creasca, sa se inmulteasca.

Si poate, dintr-o ciudata toana a destinului iti voi inghiti si tie un vis. Si-asa va fi ceva al tau, totdeauna cu mine, in mine, condimentand aceleasi celule si facandu-le sa creasca, sa se inmulteasca…

 

Pe portativ

Nu stiu altii de unde isi iau energia zilnica, eu stiu ca mi-o iau din muzica. Aud o inclestare perfecta intre o orga si o baterie. Prima musca din note, le sfarima in mii de particule care imi patrund in singe si cu viteza ametitoare urca spre creier. Nu am timp sa ma infior indeajuns ca o chitara vine din urma si panseaza acealeasi note. Ca si cum ar pune o alifie – pansament – tampon ce-ti alina durerea neuronala si firele zburlite de pe corp isi revin la starea de normalitate. Nu pentru mult timp. Un saxofon reia acordurile. Bass-ul renunta la lupta din cind in cind, chitara joaca pe doua fronturi. Nu le mai urmaresc.

Fiecare nota imi inspira cite ceva. DO – o gogoasa rotunda care tocmai s-a racit. O privesti pofticios si parca ti-ai infinge dintii in zaharul acela topit dar tocmai apare RE – un val dintr-o mare pe care a prins-o furtuna departe de casa. Infigurat, parca ar vrea sa-si ia toate obiectele personale si sa se intalte spre stele. Acolo e liniste. Cel putin asa banuie el. MI ii apare in subconstient. Dracusorul ala care nu-ti da pace si te toaca marunt, insistent, pina in pragul nebuniei. Se plinge, se vaita, se tavaleste pe creierul tau pina ii faci pe plac. Sau pina apare FA. Puternic, semet. Nu, nu vine de la FALUS, nu are nimic obscen in el. E doar o forta teoretica, abstracta. Daca pe portrativ ar fi dictatura, cu el s-ar termina gama. El ar fi punct si de la capat. SOL e puntea. Lumea de aici si cea de dincolo. Asta desparte. De te incumeti sa treci, LA te intimpina la portile paradisului. Deja esti pe culmi. Trebuie ca esti o fiinta inaltata de nu ai cazut de pe punte. Stiti cum arata ingerii la chip? Asa arata, ca un LA. Au aripi nesfirsite, nu ca pasarile, matasea pare postav gros pe linga tesatura lor, iar fluturele face zgomot infernal in zborul lui, fata de alunecarea domoala a LA-urilor, uniti, intrepatrunsi, uniformizati, eterni… Forever, forever, for… ever… …. SI – nu-l pot vedea. E Dumnezeirea insasi. Stii ca e acolo, isi face simtita prezenta prin tot ce atinge si totusi nu-i niciodata acolo unde il cauti. Ca un copil rautacios, bezmetic, aiurit, iresponsabil. Asa a fost mereu, altfel nu i-as ierta ca dupa el l-a acceptat pe DO iar. Un fel de ruda din America la care nu ai niciodata bani sa ajungi, a acelei prime gogosici DO.

 

P.S. Unora CHIAR le place jazz –ul. J

 

 

 

 

Revenire

Da, inca mai traiesc. Am reusit in sfirsit sa ma mut in orasul tuturor posibilitatilor. Tuturor posibilitatilor de a-ti fi date toate planurile peste cap am vrut sa zic. Dar cum se zice, viata e ceea ce ti se intimpla cind iti faci alte planuri, deci eu traiesc intens viata de vreo luna incoace. Daca mai aveti ezitari in ceea ce priveste locatia, ei bine, da, e vorba de capitala noastra, a tuturor romanilor, noul meu purgatoriu.

O sa incerc sa postez din nou mai des dupa ce o sa imi aduc restul de bagaje, inclusiv calculatorul. Am trait in ultimul timp experiente noi, unele terifiante, altele delicioase, ideea e ca orasul asta tinde spre minus sau plus infinit si orice lucru care zaboveste prea mult in mediocritate risca sa fie axfisiat, transat sau ingropat de viu.

 

Prislea cel slab si cartofii

Pe-atunci mergeam la tara fara griji si bunica, fara asa multe riduri ca astazi, imi citea cu glasul ei atit de domol basme cu oameni neinfricati si cu vrajitoare hide. Ieseam si eu voinic, cu batul meu cioplit in curte si ma luptam cu balauri imaginari pe care-i invingeam cu un rinjet de satisfactie. Dar ce iubeam mai presus de orice altceva era acea minunata istorioara despre „Prislea cel voinic si merele de aur”. Ma simteam in pielea acelui tinar de care toti rideau si care, cu bunatatea lui fara limita, invingea tot ce era rau, pentru a dobandi iubirea unei fiinte angelice.

Astazi, Prislea a crescut. A cautat totusi cu vointa sa de fier gradina cu lucruri fermecate. Dar mai intai a cautat merele de aur in acel loc plin de magie, unde totul era invelit de aburi stralucitori de lumina… Poate ca, asemenea vechilor spuse, nu mai are inocenta si bucuria descoperirilor. Pentru ca in gradina unde a nimerit este o ceata densa si murdara; sint niste fiinte – le poti spune oameni? – care au fete amenintatoare si care – ce oroare – n-au nici pe departe rodii, curmale si nici mere de aur. Au niste bolovani maro-cenusii ce i se par dezgustatori la prima vedere si pe care ei ii numesc „cartofi”. Dar, desi sint atat de uriti, trec tot timpul oameni cu alte fete, dar tot amenintatoare si cumpara bolovanii astia pe care nici macar nu se gandeste sa puna mina.

Prislea nu-si mai gaseste locul. Nu intelege in tinutul carui zmeu se gaseste care asupreste fara sens fiintele astea ce i se par jalnice. Ar scoate spada sa-i apere si sa risipeasca vraja asta urita. Dar scoate un strigat triumfator!

A vazut merele… sint la un om cu o fata mai putin amenintatoare, dar slab din cale-afara. Si entuziasmul moare la fel de repede cum s-a nascut – merele nu sint nici macar poleite cu aur, sint pline de pete si sint zbircite… Si nimeni nu cumpara asa ceva pentru ca toti cauta cartofii aia insuportabili.

Dezamagit, Prislea pleaca doborit de tristete si de frumoasele sale amintiri. In drumul sau gaseste pe cineva care se uita la propria imagine. Cineva ii spune ca este o oglinda in care te vezi chiar pe tine.

 

Leapsa

O leapsa muzicala de simbata dimineata asa. Sa vedem in ordine descrescatoare cam la ce ma duce gindul, cu jumatate de cana de cafea deja bauta…

 

Trimit si eu mai departe leapsa catre Adi si oricine intra si citeste postul. Have a beautiful raining morning like I have!

 

Gand de seara

Azi mi-am chemat inorogul. I-am despletit coama de spuma alba, i-am netezit pentru a nu stiu cita oara pielea-i fina ca de matase. L-am intrebat pentru ce imi este fidel atita amar de vreme. Pentru ce m-a urmat spasit in peripetiile mele tumultoase, scapindu-ma cu fuga de fiecare data cind lumea mi-era potrivnica.

Unic prieten fidel, adus de vint, intr-o zi insorita de duminica, pentru ce starui linga o creatura atit de inferioara tie? Eu nu pot vindeca ranile si bolile lumii, nu pot exorciza omenirea lasind-o pura si inocenta cum era la nasterea ei, nici viata nu pot darui. Copil al soarelui sint si eu, dar tu esti intruchiparea luminii. Gindire posed si eu, dar tu personifici intelepciunea. Purtati de vintul salbatic sintem amindoi, dar numai tu vezi limita intre nebunie si dorinta, intre fantasticul tau si realitatea mea.

De ce ti-ai abandonat singuratatea si plaiurile sfinte si-ai coborit intre demonii cu chipuri binevoitoare? Cu ce fel de blindete nesfirsita iti este inzestrat sufletul, caci sagetile lor otravite te lovesc dar nu reusesc sa te doboare.

Tu, lider salvator, protector a ceea ce mi-a ramas de daruit din sufletul meu, de ce mai speri la inaltarea mea in lumea ta, cind miinile-mi sint inca scaldate de mocirla, iar ochii mei prozaici nu vor vedea nicicind lumina?…

 

To be or not to be EMO

O sa innebunesc, o sa devin paranoica, schizofrenica sau in cele din urma o sa am  o “tulburare exploziva intermitenta”, adica o sa ma apuce toti dracii, pe romaneste, pentru ca in ultimele doua luni ma urmareste permanent un cuvint: EMO.

N-are importanta de te trezesti intr-o zi oarecare cu fata la cearceaf, ca poate vecinii tai iubitori de „oooff viata mea/ce m-as face fara ea” au avut onomastica si au dantuit pina in zori, daca vii la servici cu cearcane si morocanos, gata, te-au catalogat colegii – esti EMO frate azi.

Doamne pazeste sa ai chef sa-ti pui pe tine vreo bluza neagra sau sa-ti tragi vreo linie cu dermatograful de aceeasi nuanta pe la ochi – aceeasi categorisire primesti.

Muzica? Nici nu se pune problema. Daca te-a mincat undeva si ti-ai pus un anume programel de-ti arata pe mess muzica ce-o asculti, ai doua variante: stergi programelul si asculti linistit ce vrei sau iti faci lista frumusel numai cu melodii vesele, antrenante si excluzi complet orice suna a balada, blues, psihedelic. Iarasi, n-are nici cea mai mica importanta ca poate esti melancolic in ziua respectiva. Asculti David Bowie cu All the madmen, inseamna ca ai o problema psihica, esti deprimat – esti EMO.

Sa mai spun ca de doua luni imi promit sa-mi fac curaj ca sa pasesc pragul unui salon de coafura? Mi-e teama ca oricum m-ar tunde respectiva persoana, tot EMO o sa iasa pina la urma, pentru ca asta e „la moda” si nu conteaza ce mai spun eu inainte de a ma aseza pe scaun, foarfeca are personalitea ei proprie. Asa stie ea sa tunda, asta face.

Tine minte un lucru. De ti-a murit pisica, catelul, ai avut accident si esti cu mina in gips, ai pierdut bani la pariuri s-au te-ai despartit de jumatatea vietii tale, asta chiar nu are importanta, sub nici o forma nu trebuie sa izbucnesti in plins. Daca simti ca totusi ca nu te mai poti abtine, uita-te atent in jur, strecoara-te spre baie sa nu te vada nimeni (prieteni, colegi, sefi, etc.), boceste acolo citeva minute, nu multe ca sint cu ochii pe tine, spala-te bine pe ochi si iesi de acolo rizind. Sau zimbind macar, ma rog. Ideea e sa nu iesi cu capul in jos si umerii plecati pentru ca altfel te vor simti. Vor veni dupa tine si-ti vor pune miraculoasa intrebare – esti EMO?

 

P.S. Picatura care mi-a umplut paharul a fost testul pe care mi l-a propus cineva sa mi-l fac azi „cit la % esti EMO?”

Sint 13% fira-ti voi sa fiti de oameni fericiti!

 

Marele surdomut

Mi-e dor de tine si sint trist
Si-ascult cind Rush, cind Judas Priest
Tu cea mai dulce-ntre femei
Ce pot sa-mi spuna astazi ei?
Ascult concert dupa concert
Ca sa te uit, ca sa te iert
Si parca faci spre mine pasi
Cind cinta Judas Priest sau Rush
Dar nu sunt trupe nici in hau
Sa tina loc de trupul tau.
Nebunii lumii cinta multi
Dar tu acum, ce mai asculti?
Vei trece veacul si-ai sa mori
Tu, viata mea de-atatea ori,
De care si acum sunt trist
Si-ascult cind Rush, cind Judas Priest.
Hai la concert, hai la concert
Cu muzica sa te dezmierd
Si sa visez ca vei cinta,
Macar ca nu mai esti a mea
Si-abia tirziu, tirziu de tot
Cind sa te vad n-am sa mai pot,
Sa aflu ca erai ce-ai fost
Si eu naiv si-aproape prost.
Si tu sa afli ca eram
Anomalia unui neam
Ca tot ce-n viata am facut
Faceam ca simplu surdomut.
Si n-auzeam deloc ce zic
Nici Rush, nici Judas Priest, nimic
Dar ca, iubindu-te atit,
Nimic nu aparea urit.
Nici trupele de peste hau
Vai, nu erau ca trupul tau.

 

Adrian Paunescu – Marele surdomut